Seminarul nemţean în anii ’80

Citesti și: Seminarul nemţean în anii ’80 (II)

În perioada 1952-1990, Seminarul de la Mănăs­tirea Neamţ a fost singura şcoală de teologie din Mol­dova. Considerat, pe bună dreptate, o instituţie de învăţământ serioasă, semi­narul nemţean a şcolit nu­meroşi tineri cu dor după Dumnezeu.

În anii ’80 s-a organizat la Neamţ, într-o sală primi­toare, o galerie cu portre­tele profesorilor de altă­dată. Părintele profesor Constantin Cojocaru, cel îndrăgostit de istorii mai vechi şi mai noi, căutase, cu greu, imagini ale dascălilor amintitei şcoli. Chipuri şi nume cunoscute, dar în acelaşi timp al unor oameni rămaşi anonimi. De aceea e bine uneori să ne amintim de profesorii noştri...

Părintele Mihai Vizitiu era atunci directorul semi­narului. Conducea cu ac­ribie, era atent la toate, până la amănunt, ordonat, într-un fel aspru, zâmbea rar şi vorbea la fel, doar atunci când era nevoie. Te sfiai să-i treci pe dinainte, darmite să ajungi în cabi­netul lui. În cinci ani nu ştiu dacă am avut curajul să-i deschid uşa biroului de cinci ori. Venea în fiecare zi la seminar, rămânea până după prânz, era la curent cu tot ce se întâmpla, veri­fica întreaga cuprindere, inclusiv grădina şi gospo­dăria din preajmă. Ca pro­fesor era captivant, mai puţin aspru, aş zice chiar bun la note, vorbea clar, răspicat. Avea metodă bu­nă şi experienţă îndelun­gată în învăţământ. Plecai cu lecţia învăţată din cla­să. La biserica seminarului slujea la sărbătoarea Sf. Trei Ierarhi, la pomenirea celor adormiţi, în săptă­mâna dintâi a Postului Mare şi, desigur, la hramul Lavrei, când citea întot­deauna Psalmii Utreniei.

Un alt profesor mare al şcolii de la Neamţ era pă­rintele Constantin Cojocaru. Priceput, iubitor de poezie şi istorie, cucernicia sa a slujit seminarul nemţean cu o mare dăruire. Orele părintelui Cojocaru se trăiau la maximă inten­sitate. Făcea în istorie legături extraordinare. Un an oarecare din istoria Moldovei era corelat cu is­toria universală, cu pe­rioada reformelor, cu un vers dintr-o poezie celebră sau o maximă. Iubea ex­cursiile, avea minte „multă şi bună”, glumea adeseori şi avea darul scrisului. Alteori era reţinut, chiar trist. Viaţa, cum spune poetul, este o luptă grea pen­tru fiecare.

În aceeaşi lucrare de modelare a sufletelor s-a aflat şi părintele Gheorghe Onofrei. Preda Dogmatică, îndrumări Misionare, iar la cursul inferior - Catehismul. Conştiincios până la exage­rare, Sfinţia Sa ne preda, fără nicio grabă, chiar şi ultimul verset. Scriam uneori şi 15 pagini. Pentru ora următoare trebuia să transcriem integral toate trimiterile din cursul res­pectiv. Erau 20 sau chiar mai multe citate din Sfân­ta Scriptură şi unele pasaje din Părinţii Bisericii.

Drept la note, necăută­tor la faţa elevului, părin­tele Gheorghe Onofrei ve­nea pregătit ca pentru Li­turghie, în ţinută impeca­bilă, cu cămaşa albă, întot­deauna la fix, şi rămânea uneori după pauză. În zi­lele bune ne mai spunea câte o glumiţă şi întotdea­una strecura, printre cur­suri, adevărurile esenţiale pentru viaţă. La biserica din Vânători, unde era paroh, vorbea frumos, pas­toral, slujea cu atenţie, fără grabă, înconjurându-l cu mult respect pe socrul său, preotul Vladimir Bârliba, care slujise înaintea sa după alţi şapte sau opt preoţi din aceeaşi familie. Părintele Gheorghe Onofrei era un om de cuvânt, un suflet mare, un părinte. Toate acestea le ţinea as­cunse, nu se lăuda cu ele. La prima vedere, aveai im­presia întâlnirii cu un om distant, rece, aspru. Înlăuntru, după un timp de­scopereai altceva. Un pro­fesor conştiincios şi un om al datoriei duse până la capăt.

În corpul profesoral de la Neamţ era şi părintele Constantin Mosor, profesor temut, la care se învăţa pe rupte, adeseori până după miezul nopţii. Considera obiectele lui cele mai im­portante din toată pro­grama de învăţământ şi, de aceea, pretenţiile erau pe măsură. Înaintea unei ore de psihologie sau legislaţie dormeai cu teamă şi ve­nirea profesorului în clasă era aşteptată într-o tăcere deplină. Altfel era un bun vorbitor, dăruit cu darul elocinţei. Slujea impecabil, parcă făcuse ucenicie, ani Ia rând, pe lângă marii slu­jitori ai mănăstirii din ve­cinătate. De el te apropiai mai greu, şi totuşi merita, în multe rânduri, admi­raţia discipolilor.

Şcoala de la Neamţ, din­colo de rigori, a adus lu­mină în sufletele celor care i-ai trecut pragul în anii aceia... După 20 de ani, at­mosfera şi oamenii de acolo revin mereu, ca o frumoasă amintire.

* Arhim. Timotei Aioanei este Exarh cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor