Semne ale renaşterii Creştinismului

Biserica, cel puţin în ultima jumătate de veac, a cunoscut o puternică secularizare a vieţii creştine, fenomen care, din păcate, nu a încetat nici în zilele noastre. Cu toate acestea, în anii din urmă au apărut şi semne evidente ale unei revigorări creştine în întreaga lume.

S-ar putea totuşi întreba cineva, oare e just să vorbim de o renaştere reală a Creştinismului în condiţiile neprielnice ale modernităţii? Cu siguranţă, în orice vreme şi în orice loc este cu putinţă această renaştere, întrucât germenii acesteia nu se află în exterior, ci în valabilitatea veşnică a Tainelor şi a învăţăturii creştine. Iar miezul de foc al acestora îl reprezintă Învierea lui Hristos din morţi, eveniment unic în istoria omenirii. În strânsă legătură cu biruinţa lui Hristos asupra morţii se află şi moştenirea Tainei Euharistiei prin care, în toate vremurile, ne putem împărtăşi de Trupul şi Sângele lui Hristos, spre biruirea condiţiilor exterioare ale lumii acesteia şi spre viaţă veşnică. Aceasta este premisa dumnezeiască a înnoirii şi a înaintării vieţii creştine, care nu se împuţinează şi nu se secularizează în fiinţa ei în nici un timp. În schimb, viaţa creştinilor sub presiunea grijilor, a dependenţelor şi a ameninţărilor lumii poate decade şi se poate seculariza până la forme extreme.

Aşadar, revenim la provocatoarea afirmaţie potrivit căreia putem întrezări premisele încurajatoare ale unei revitalizări creştine chiar în împrejurările ostile ale societăţii contemporane, când se exercită multiple acţiuni îndreptate împotriva creştinilor. Şi, desigur, am în vedere aici, în principal, atentatele sângeroase din ultimii ani în multe ţări din Asia şi Africa - monitorizate deja de organizaţii internaţionale şi făcute publice -, dar şi virulentele atacuri verbale şi la presiunile ideologice, cu o aproape necondiţionată susţinere politică, exercitate de „corectitudinea politică” şi de aşa-numitul „progresism”, care tinde să submineze însăşi fiinţa Creştinismului, în special în America şi în Europa.

În ciuda realităţii extrem de complexe, a variatelor şi concertatelor atacuri la nivel mondial, a crimelor inumane la adresa creştinilor nevinovaţi, nu doar este cu putinţă, ci chiar putem afirma că suntem martorii zorilor unei adevărate renaşteri creştine. Deoarece toate aceste atacuri viclene vădesc, în fapt, forţa diacronică ce se află în paşnica propovăduire creştină. Pentru că, în definitiv, ce altceva arată aceste crime decât imensa slăbiciune spirituală şi frica ce-i stăpâneşte pe cei ce se află în afara Adevărului? Iar sângele care se varsă reprezintă oare acesta o limitare a Creştinismului? Dimpotrivă, ci aşa cum încă din secolul al II-lea a spus scriitorul bisericesc Tertulian: „Sângele martirilor este sămânţa Creştinismului”. Iar această afirmaţie a lui Tertulian şi-a dovedit pe deplin valabilitatea istorică în viaţa popoarelor Europei. După persecuţiile împotriva Bisericii din primele trei secole ale erei creştine, Biserica nu a fost distrusă, nu a scăzut, ci, contrar aşteptărilor, s-a întins peste tot pământul. Şi tot aşa se va întâmpla şi astăzi, pentru că forţa celor ce-L mărturisesc întru adevăr pe Hristos nu vine din lumea aceasta şi nu poate fi distrusă în nici un fel prin mijloacele acestei lumi.

În final, s-ar cuveni să facem o mică precizare demnă de luat aminte. În ciuda violenţelor şi a crimelor iraţionale îndreptate împotriva creştinilor, nu fundamentaliştii islamici, nu teroriştii de toate nuanţele reprezintă cel mai mare vrăjmaş la adresa Creştinismului, ci ideologiile corectitudinii politice şi ale progresismului, care vizează sub lozinca toleranţei universale nimic altceva decât surparea din interior a temeiurilor Creştinismului, adică distrugerea calităţilor creştine din sufletul omului şi în consecinţă o apostazie lentă şi insesizabilă a acestuia. La aceste acţiuni se adaugă, de-acum într-o bizară susţinere reciprocă cu ideologia progresistă, imixtiunea brutală a politicului şi chiar a autorităţii statului, în unele cazuri, în viaţa creştinului, căruia îi condiţionează existenţa în societate de o legislaţie ce impune controlul absolut, depersonalizarea şi acceptarea păcatului sub diferite forme împotriva conştiinţei sale. Iar toate acestea reclamă, fără îndoială, din partea creştinului nu doar o înţelegere a vremurilor, ci şi într-o mai mare măsură pregătirea duhovnicească necesară echilibrului său lăuntric şi a mărturisirii lui Hristos.