Semnificaţii teologice, istorice şi morale în romanul Marii Uniri

Mihail Diaconescu a construit, într-o serie de zece masive şi impresionante romane, o "fenomenologie epică a spiritului românesc". Ele însumează momente şi evenimente importante ale istoriei noastre din Antichitate până azi.

Evocarea acestor evenimente şi epoci urmăreşte tocmai să surprindă - în chip de parabole - tâlcurile ascunse ale istoriei şi să insufle cititorilor conştiinţa apartenenţei şi a participării la realitatea pe care o traversăm. În romanul "Sacrificiul", informaţia istorică, bogat documentată şi sensibil evocată, se alătură elementelor de teologie dogmatică ortodoxă, de teologie liturgică, de istoria Bisericii noastre ortodoxe şi strămoşeşti, de sociologia culturii şi de filosofie într-un roman complex, construit în jurul conceptelor de unire, comuniune şi apartenenţă, dar şi al celui de implicare în istoria care se derulează. Mihail Diaconescu estetizează vechiul mit al jertfei creatoare - al Meşterului Manole - atât de stăruitor prezent în întreaga cultură română. Tema jertfei ca principiu ce construieşte, creează, eliberează şi înalţă - după supremul model hristic - domină decisiv atât epicul romanului "Sacrificiul", cât şi dimensiunea lui filosofică. Romanul, suprasaturat de variate simboluri, acordă însă o atenţie aparte ideii de sacrificiu, oferind o interpretare morală, filosofică, teologică şi istorică a acesteia. Jertfa are în teologia dogmatică ortodoxă un înţeles fundamental, tulburător şi copleşitor, pentru că, prin jertfa unică şi mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, demnitatea întregului neam omenesc a fost restaurată. De aceea, jertfa, centrul cultului liturgic ortodox, devine sinonimă cu sfinţirea. Simbolul jertfei este mereu prezent în dezbaterile de idei ale personajelor, dar se impune cu necesitate şi în destinul fiecăruia dintre ele. Realizarea Marii Uniri apare în roman ca încununare supremă a sacrificiului colectiv pe care poporul român l-a dat în istorie. Evocarea Marii Uniri, proclamată solemn şi definitiv la 1 Decembrie 1918, face din romanul "Sacrificiul" singurul din literatura noastră consacrat acestui eveniment decisiv pentru români, un moment aparte în evoluţia prozei artistice. Semnificaţiile istorice se împletesc cu cele filosofice, cu cele morale, cu cele psihologice şi cu cele artistice. "Sacrificiul" este un roman total, construit cu o severă rigoare compoziţională şi o rafinată ştiinţă a tensiunii epice. Nimic trainic nu se realizează fără jertfă Pornind de la întinsa documentare ştiinţifică asupra epocii de dinainte, din timpul şi de după Primul Război Mondial, Mihail Diaconescu a surprins şi a revelat înţelesurile simbolice, duhovniceşti ale evenimentelor. Romanul său este o vastă epopee-parabolă, în care destinul unui singur individ reflectă tragismul şi direcţia unei naţii, după cum soarta unei naţiuni reiterează, simbolic, destinul întregii umanităţi. Parabola, ca povestire alegorică cu un cuprins religios sau moral, conţine, în planul ei figurat, o învăţătură, respectiv un mesaj spiritual. Structura ei compoziţională de comparaţie dezvoltată facilitează adeziunea sufletească a celui care o ascultă sau o citeşte (vezi preot prof. univ. dr. Dumitru Radu, "Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative"). Mihail Diaconescu a considerat romanul-parabolă cel mai potrivit pentru a transmite mesajul spiritual, moral, religios, filosofic al evocărilor, în toate romanele sale. După cum a declarat în diverse interviuri, eseuri, articole şi mărturii de autor, romanul "Sacrificiul" este o evocare epică şi simbolică a lumii româneşti şi a celei europene în epoca istorică marcată de Primul Război Mondial. Este un roman fluviu, cu sute de personaje, selectate dintre personalităţile istorice reale ale epocii, din medii sociale orăşeneşti, rurale, burgheze, politice, intelectuale, militare, diplomatice, curtene, bisericeşti, jurnalistice, economice, româneşti şi străine, cu acţiuni paralele şi răsturnări dramatice de situaţii, cu evocarea unor capitale europene ale începutului de secol XX - Viena, Budapesta, Praga, Bucureşti -, dar şi a unor oraşe transilvănene şi a satelor sărace din Bihor. Ca parabolă morală, istorică şi filosofică, romanul "Sacrificiul" ne reaminteşte de faptul că nimic trainic şi măreţ în viaţă nu se realizează fără jertfă. Eforturile românilor din Ardealul aflat sub ocupaţia austro-ungară de a-şi apăra fiinţa naţională şi spirituală, în faţa agresivei politici de deznaţionalizare dusă de guvernul contelui Tisza, sunt înfăţişate atât în izbucnirile de mânie ale oamenilor de rând, care se solidarizează în jurul Bisericii străbune şi întru apărarea limbii părinţilor şi moşilor lor, cât şi în demersurile diplomatice pe care unii eroi ai romanului le întreprind la curţile imperiale. Acţiunea, concepută ca un şir de călătorii succesive într-un ritm alert, impus de iminenţa conflictelor politice şi armate, traversează spaţiul est-european şi diversele etape ale Primului Război Mondial, care va sfâşia conştiinţa lumii în două repere: "înainte" şi "după". Planurile celor din Comitetul Partidului Naţional Român se năruiesc, odată cu asasinarea prinţului de coroană austriac, arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo, în Bosnia. Compromisul pe care îl tot amânau, din raţiuni politice, îşi dezvăluie inutilitatea. Raţiunea şi strategiile politice se confruntă cu hazardul unei lumi în agonie, în care schimbarea necesară este cea mai puternică motivaţie şi cel mai aparent-eficient instrument. Personajele principale ale romanului reflectă, în sacrificiul pe care şi-l asumă, jertfa tuturor românilor din Transilvania, în strădania lor de a înfăptui Unirea cu Ţara. Cei doi avocaţi din Beiuş, dr. Ioan Ciurdariu-Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş, se implică atât în apărarea pe cale legală a drepturilor românilor din Transilvania, cât şi în complicatele şi periculoasele demersuri diplomatice dintre Comitetul Partidului Naţional Român şi Curtea Imperială de la Viena. Strădaniile lor se opun şi se izbesc de multe ori de impunerea tiranică a politicii ungureşti de deznaţionalizare sau de interesele mercantile, şi la fel de tiranice, ale austriecilor. Personajul care poartă tensionatul fir epic al romanului este Romulus Brad, martor supravieţuitor al evenimentelor, cel ce priveşte detaşat şi analizează lucid întâmplările pe care le traversează sau situaţiile pe care le observă. Peste voinţa lui (era obsedat de starea de martor neimplicat), el devine participant activ la imensa desfăşurare evenimenţială, militară, socială, diplomatică, psihologică şi istorică a războiului. O nouă direcţie în literatura română Toate personajele portretizate în romanul "Sacrificul", fie ele oameni de rând, ţărani, târgoveţi sau intelectuali, militari, negustori, fie personalităţi politice reale, implicate în structurile şi ierarhiile sociale şi în activităţile politice şi diplomatice evocate, au propria contribuţie la copleşitoarea jertfă pe care se va construi Marea noastră Unire, de la sacrificiul vieţii la suferinţe şi lupte, la pierderea celor dragi, la autoexilări, la moartea în tranşeele războiului. Cum, de altfel, declara chiar Mihail Diaconescu, personajele sale sunt - toate - cazuri dramatice de conştiinţă. Ele ne sunt înfăţişate în plină evoluţie a caracterului lor sub impactul unor evenimente copleşitoare, în care sunt prinse. Ele se orientează după principii şi valori specifice spiritului românesc. Tocmai acest specific îşi propune romanul "Sacrificiul" să-l ilustreze, alături de celelalte romane ale lui Mihail Diaconescu. Ca şi ele, "Sacrificiul" are, pe lângă semnificaţia istorică, o impresionantă dimensiune teologică, filosofică şi morală. Având mai multe chei de lectură, cu o structură atât de complexă şi sprijinit pe un număr mare de personaje, scene, teme literare, motive şi simboluri, acesta apare ca roman total, cu un mesaj instructiv şi patriotic foarte evident. De-a lungul timpului, numeroasele exegeze ale romanului "Sacrificiul" au afirmat cu putere noua direcţie pe care el o dă literaturii române şi importanţa lui în istoria literară naţională şi europeană. Cea mai cuprinzătoare caracterizare a dat-o însă părintele Dumitru Stăniloae, care a văzut în Mihail Diaconescu pe "cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor".