„Sensibilitatea pentru cele sfinte crește în străinătate”

Deși departe de pământul strămoșilor lor, românii din diasporă, se știe, încearcă să păstreze tradițiile românești. Preoții români trimiși să facă misiune în alte locuri decât țara lor cultivă identitatea creștin-ortodoxă și românească prin diverse activități. Misiunea acestora este și socială, pentru că prezența Bisericii Ortodoxe creează o problematică socială și poate că lupta este chiar mai mare peste hotare, căci românii trebuie să-și argumenteze adevărurile de credință ortodoxă. Despre viața duhovnicească a românilor plecați departe să caute un trai mai bun, dar și despre problemele cu care se confruntă clericii din mitropolia pe care o păstorește, ne-a vorbit Înaltpreasfințitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale.

Festivalul „Din Dragoste pentru Frumos” a ajuns în 2015 la a XV-a ediție. S-a îmbogățit în activități de la an la an, desfășurân­du-se în ultimul an în două locații, la Paris și Bruxelles. Cât de important este un asemnea festival pentru comunitatea românească din diasporă?

IPS Părinte Iosif: Într-adevăr, în urmă cu 6 ani ne-am gândit cum să aducem împreună credincioșii noștri, care au talente artistice în diferite domenii (sculptură, pictură, muzică, iconografie), fie că sunt copii, tineri sau vârstnici din țările în care trăim, mai ales acele persoane care sunt în Biserică. Preocuparea noastră era și să punem în valoare frumusețea omului, care caută să fie plăcut lui Dumnezeu, prin darurile pe care le are. Am început colaborări cu Ambasada României la Paris, Institutul Cultural Român din Paris, Ministerul Afacerilor Externe prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Și încet s-a conturat primul festival, iar de la al doilea, deja a fost ușor. Temele pe care le-am ales în fiecare an porneau de la tematica propusă de Sfântul Sinod pentru anul în curs. Astfel am abordat teme ca: nunta, botezul, Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfânta Cruce, Anul Sfinților Brâncoveni și al Sfintelor Taine (Spovedania și Împărtășania), misiunea parohiei și alte teme. Festivalul nostru de cultură-spiritualita­te-teologie încearcă să pună în valoare omul și artistul.

Văzând activitățile desfă­șurate la acest festival, dar și culisele pregătirii evenimentelor, am rămas sur­prinși de implicarea tinerilor, care fac parte din generația care s-a născut aici, fie în Franța, fie în Belgia. Există speranța să păstrăm tradiția, identitatea și specificul nostru românesc în jurul Bisericii?

Dorința tinerilor de identitate este mare, fie că sunt născuți aici, fie că sunt veniți la vârste fragede, majoritatea iubesc portul popular, tradițiile și limba românească. Noi încercăm să cultivăm identitatea noastră crești­nă ortodoxă și românească și aici, unde trăim, chiar dacă acești tineri nu au trăit niciodată în România sau au trăit foarte puțin. Încercăm să realizăm aceasta prin tabere, prin momentele de cateheză, prin momentele de sărbătoare, cum ar fi Liturghia de duminică, Nașterea Domnului, Învierea Domnului, festivaluri sau alte momente. Încercăm să punctăm viața lor cu ceea ce ar putea participa la întărirea sau la definirea identității lor de ortodox de origine română, trăind într-o țară unde sunt minoritari.

Am remarcat aici nu doar frumusețea tinerilor și a costumelor naționale pe care le purtau, ci mai ales frumusețea din privirile lor. Cu toții exprimau o bucurie specială!

În urmă cu 17 ani, când am inițiat Asociația NEPSIS a tinerilor din mitropolie, pe vremea aceea din episcopie, tocmai aceasta încercam să le spunem tinerilor, să încerce să fie con­știenți de prezența lui Dumnezeu în ei, să fie treji la tot ceea ce îi înconjoară, să fie atenți în fața ispitelor, dar mai ales să cultive discernământul. Sigur că roadele se arată însă cu multă răbdare din partea tuturor.

Într-o lume secularizată, așa cum este Occidentul, mai găsesc românii noștri timp și disponibilitate pentru aplecarea spre frumos, dar mai ales spre cercetarea lăuntrică și viața duhovnicească?

Găsesc, drept mărturie stau parohiile noastre. Când este vorba de suflet românii găsesc timp, dar nu prea mult. Ne dăm seama că în cursul săptămânii, dacă sunt sărbători mari, nu putem conta pe prezența masivă a oamenilor la Biserică. Dar duminica, în schimb, vin în număr foarte mare. De aceea, îi încurajez pe preoți să fructifice această prezență de la Liturghia de duminică și să tragă toate învăță­mintele posibile din această întâlnire.

Ca un adevărat păstor, ați pomenit și de parohii. Cum se formează o parohie în diasporă, având în vedere că distanțele sunt mari, uneori nu sunt destinațiile fixe pentru biserică, inițial poate nu a existat un preot? În aceste condiții, cum reușiți să îi aduceți pe oameni laolaltă și ce anume îi ține aproape?

Există mai multe posibilități de organizare a unei parohii. Fie se organizează câteva zeci de persoane într-un oraș, fie în parohia vecină, cea mai apropiată. Un al doilea caz, preotul cel mai apropiat de orașul în care se află un grup de credincioși care ar dori să aibă un preot vine și slujește, din când în când, până se formează parohia. Atunci preotul se ocupă de acea comunitate, și când comunitatea s-a organizat, căutăm și trimitem un preot care se va ocupa de acea parohie. O altă posibilitate este ca un preot să slujească în două parohii, aceasta din lipsa preoților. Dar de obicei parohiile se formează în jurul sărbătorilor mari. De exemplu, în Postul Mare, când se apropie Sfintele Paști, deodată sensibilitatea creștinilor crește. Și atunci se întreabă unde să se spovedească și să se împărtă­șească și unde să meargă la Înviere. Încep să se intereseze unde este cea mai apropiată biserică, vorbesc cu preotul cel mai apropiat și îl roagă să-i ajute. Apoi strâng semnături, eu îi dau binecuvântare să slujească și așa începe misiunea într-un oraș. În continuare căutăm un spațiu într-o biserică catolică, un templu protestant sau o biserică anglicană. Uneori, ne mulțumim și cu o simplă sală, alteori la creș­tini acasă sau închiriem alte spa­ții. Lipsa spațiului nu ne-a descu­rajat niciodată, încercăm pe toate căile să găsim un spațiu unde să putem sluji Sfânta Liturghie.

Am descoperit în diasporă familii aflate la vârsta ma­turității care ne-au spus, cu bucurie, că aici s-au întâlnit cu adevărat cu Hristos și cu toate Sfintele Taine ale Bisericii. Aceasta dovedește că preoții din diasporă și-au făcut datoria, ținându-i aproape de Biserică nu doar pe creș­tinii practicanți, ci au reușit să aducă aproape și persoane care nu au avut ocazia să cunoască frumu­sețea și dulceața vieții duhovnicești.

Este o mare realizare, înainte de toate prin faptul că preoții sunt prezenți aici, și apoi că se află la dispoziția credincioșilor. E de remarcat că nevoia și sensibilitatea pentru cele sfinte cresc în străinătate, poate mai repede decât acasă, unde la tot pasul se găsește o biserică, o mănăstire, unde sunt la dispoziție emisuni radio sau de televiziune. Aici, dintr-odată omul se găsește într-un fel de pustiu. Spun pustietate în sensul că e o sete de Dumnezeu, pe care Îl caută pe limba lui, îl caută pe structura obiceiurilor lui. Și pasul următor este simplu dacă preotul se află acolo. Și astfel se întâlnește cu Hristos, pe Care a avut impresia că L-a cunoscut dintotdeauna, dar de fapt Îl cunoștea doar foarte puțin. De aceea aveți mărturiile pe care le-ați putut afla aici.

Aspectul social și preocuparea pentru bunăstarea materială, pentru care mulți români vin în Occident, influențează viața duhovnicească și căutările lor lăuntrice?

Depinde, influențează până la un punct. La un moment dat, când omul ajunge să aibă bunăstare își spune: Aceasta înseamnă să ai? Numai atât! Își dă seama că nu este mântuitor. Alte persoane se întâmplă să nu aibă și Îi cer lui Dumnezeu să primească. Și atunci când au, uită de Dumnezeu. Dar după o vreme își vin în fire. Sigur că parohiile noastre sunt formate din oameni care au venit să muncească aici. Dar noi vedem că dorința de a munci și a avea mai mult nu este un obstacol în calea apropierii omului de Dumnezeu aici, în străinătate. Este o compensație, omul are mai mult, dar îi lipsește altceva mai mult. Și acel ceva mai mult care îi lipsește este să simtă sufletul împăcat cu Dumnezeu și cu sine.

Ce avem de învățat de la ceilalți creștini, dar și de la trista lor evoluție? Ne poate pândi un pericol asemănător? 

Învățăm de la ei un fel de a primi pe străini, noi suntem zeci de mii de români în Belgia, de exemplu. Românii lucrează la belgieni, dintr-odată putem constata că românii sunt primiți, sunt plătiți, sunt integrați într-o societate care îi primește și îi acompaniază, într-un fel sau altul. În al doilea rând, ne primesc în bisericile lor, pentru că având multe biserici, unele dintre ele sunt desacralizate sau goale. Putem constata că sentimentul religios s-a răcit și din cauza bunăstării materiale. Bunăstarea materială te face să uiți bunăstarea sufletului și să nu dai importanță căutărilor lăuntrice, așa cum dai importanță atunci când ți-ai dori ceva și nu poți să ai. Deci noi putem învăța atunci când postim, atunci când ne rugăm, atunci când ne smerim și renunțăm la voia proprie, la a avea, dar renunțăm și la putere. Renunțăm la a impune altora voia proprie, prin puterea noastră. Sigur, Occidentul s-a obișnu­it în acest spirit al bunăstării și la un moment dat aceasta a golit Bisericile. Apoi putem învăța și faptul că bunăstarea a făcut ca poporul occidental să aibă mult mai puțini copii în familiile lor decât aveau înainte. Aceasta este mentalitatea occidentală, își spun că este prea scump să întreții un copil. Din păcate, această gândire ne pândește și pe noi. Însă, fiind un popor creș­tin ortodox, având bogăția tradi­ției în viața noastră de zi cu zi, ne dăm seama că a împlini Evanghelia și cuvântul lui Dumnezeu este singura noastră șansă de a rămâne ceea ce suntem și de a fi ceea ce a fost poporul nostru dintotdeauna, adică un popor cu frică de Dumnezeu și cu dorința de a fi lumină, de a dărui lumii nu numai bunăstare materială, ci mai ales o stare a sufletului deosebită.

Care sunt cele mai mari probleme cu care vă întâl­niți în diasporă?

Sunt multe problemele cu care ne confruntăm, mă voi referi doar la câteva. În primul rând, noi botezăm copiii cu gândul să rămână în Biserică pentru totdeauna, încercăm să îi facem pe părinți să se angajeze că îi vor aduce pe copii la biserică, la Sfânta Împăr­tășanie și la școala duminicală. Sigur că tristețea noastră este mare atunci când ne dăm seama că dintr-o sută de copii botezați sunt doar zece sau cincisprezece în biserică, ceilalți nu sunt acolo. O altă problemă ar fi divorțul. Foarte multe familii se separă prin divorț, pentru că s-au separat venind la lucru în străinătate, fie numai soțul, fie numai soția. Sau au venit doar părinții și au lăsat copiii în țară, cu bunicii, unchi, mătuși sau cu persoane nu neapărat din familia apropiată. Deci purtăm și această sufe­rință a copiilor care au rămas singuri în România. O altă problemă este distanța până la cea mai apropiată biserică, deoarece nu putem face chiar peste tot parohii. De multe ori, o altă dificultate este locașul de cult. În unele locuri ne este greu să găsim locașuri de cult, fie nu se găsesc, fie nu găsim noi înțelegere la cei care ar putea să ne ajute. O altă problemă ar fi găsirea preoților care să se poată acomoda în străinătate. Drept urmare, avem nevoie de ajutorul fraților din România. Există sute de comunități, peste două mili­oane de români, dintre care o mare parte sunt ortodocși, de aceea avem nevoie de monahi din România, care nu trebuie să facă ei misiune, ci doar să se roage, bine știind că românii sunt foarte atașați de mănăstiri, iar aceasta îi ajută să țină legătura cu Biserica și credința noastră ortodoxă.

Aici viața duhovnicească nu este superficială

În lucrarea Înaltpreasfin­ției Voastre, pe lângă dimensiunea pastorală, aveți în vedere și dimensiunea misionară?

Prima direcție a misiunii noastre sunt persoanele botezate în Biserica noastră. Apoi primim persoane care doresc să devină ortodoxe, desigur după o temeinică pregătire prealabilă, cateheza durează între 6 luni și un an, poate uneori și mai mult. Misiunea nostră este într-un fel și socială pentru că prezența Bisericii Ortodoxe creează o problematică socială. Cine sunt orto­docșii? Ce doresc? Care este con­cepția lor despre om, despre via­ță, despre societate, în general? Și suntem chemați să exprimăm concepția noastră despre viață.

Încurajați înrădăcinarea Ortodoxiei în cultura locală sau sunteți mai mult pentru limitarea preocupărilor la comunitatea de români ortodocși veniți aici?

Încurajez foarte mult, și exemplific cu situația copiilor care s-au născut aici. Chiar dacă nu ne place, acești copii nu vorbesc limba română cursiv, nu știm dacă ajung și să se roage în limba română în proporție de 10%. Și aceasta pentru că sunt școlarizați într-un mediu băștinaș. Și atunci trebuie să ne adaptăm. Copiilor le facem cateheza în limba română, dar și în limba țării în ca­re trăiesc. Unii dintre ei nu înțe­leg limba română, și dacă nu înțeleg, nu mai vin. De aceea alegem să le vorbim ambele limbi. Vom fi obligați să ne gândim la înrădăcinarea Bisericii noastre prin poporul pe care îl slujim și care are foarte mulți copii și care ne înrădăcinează pe noi ca Biserică, prin faptul că au fost bote­zați aici și trăiesc aici. Și au nevoie să se exprime în limba care nu mai este decât pe jumătate limba lor sau poate chiar pe sfert.

Își mai pun românii problema "ce înseamnă acasă"?

Aș spune că da. Există o nostalgie a țării și a locurilor în care s-au născut, dar pe de altă parte, există și nostalgia copiilor lor care s-au născut aici, care este egală cu a părinților. Foarte mulți dintre creștinii noștri sunt îm­părțiți între două țări. Dar Europa devine din ce în ce mai mult un continent fără granițe, în care oamenii se mișcă foarte ușor și atunci acest sentiment al nostal­giei după locurile în care ne-am născut îl trăim mult mai ușor, pentru că oricând putem să mergem și să ne potolim dorul de casă și de locurile natale.

Pentru că sunteți de mulți ani în Occident, îndrăznesc să vă întreb, în ce limbă vă rugați, în ce limbă visați? Și vom considera ca un răspuns reprezentativ pentru credincioșii pe care îi păstoriți.

Bineînțeles că eu mă rog cel mai bine în limba română. Dar rugându-mă foarte mulți ani și în limba franceză, pot să mă rog și în limba franceză și să slujesc Liturghia în limba franceză foarte ușor. Dar bineînțeles că fără nici o ezitare vă zic că limba în care mă rog este limba română. Și foarte mulți dintre credincioșii noștri se roagă în limba română, însă copiii nu fac la fel. Copiii spun mult mai mai ușor de exemplu Tatăl nostru în limba pe care o vorbesc la școală și cu prietenii lor, aproape 8-9 ore pe zi.

Se afirmă adesea că în Occident viața spirituală se caracterizează prin superficialitate. Vă rog să ne contraziceți!

Chiar vă contrazicem, pentru că eu n-am văzut nicăieri ca aici atâta dorință de spovedanie, de căutare a omului lăuntric prin spovedanie, prin curățirea sufletului, dorința de împărtășa­nie, dorința de dialog și de cu­noaștere a credinței. Se întâmplă așa în Occident poate și pentru că sunt confruntați creștinii noștri, permanent, cu credințe diferite și cu alte religii. Și în aceste condiții sunt solicitați să își explice cre­dința. De aceea afirm cu argumente că aici viața duhovnicească nu este superficială. Tot în această direcție încercăm să înrădăcinăm aici cât mai multe mănăstiri. De aceea spun încă o dată că avem nevoie de monahi din România care să fie dornici să învețe limbi străine și să primească pe creștini în mănăstirile lor și să fie dornici să îi învețe cum să se roage și cum să își trăiască căutările lăuntrice. Deci viața spirituală aici nu este superficială, însă este poate mai săracă în a avea o bază pentru aceasta, adică nu avem destule biserici și mănăstiri.

Și poate că lupta este chiar mai grea!

Și lupta este mult mai mare decât acasă.