Sensurile tainei Sfintei Cruci

Taina Bisericii şi a lucrării ei în lume este legată de taina mântuirii noastre, care are în centru crucea Mântuitorului Iisus Hristos. În taina crucii se descoperă taina de necuprins a mântuirii (salvării) neamului omenesc petrecută pe dealul Golgotei. Sensul întrupării Domnului, activitatea, învăţătura şi minunile Lui conduc spre crucea cea dătătoare de viaţă. Pentru că ea, crucea, nu este sfârşitul, ci începutul unei noi vieţi, pentru că Cel ce a fost răstignit pe ea este Cel ce biruieşte moartea, înviind din morţi, fiind începutul vieţii celei noi.

În crucea lui Hristos se află taina vieţii celei veşnice, biruinţa şi iertarea noastră. Sfântul Maxim Mărturisitorul a rezumat aceasta prin următoarele cuvinte inspirate: „Cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunea celor mai înainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate mai înainte“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia PG 91, 1152). De aceea, noi vedem în cruce sensul vieţii, taina mântuirii noastre şi începutul vieţii fără sfârşit. În ea descoperim multe sensuri şi căi prin care cunoaştem calea spre adevăr, de aceea din multiplele sensuri mă voi rezuma la patru dintre ele.

Crucea mărturiseşte dumnezeiasca dragoste faţă de neamul omenesc

În taina crucii descoperim dragostea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. El este creatorul lumii, Cel ce poartă grijă de făpturile Sale, pe care nu le uită şi pe care în repetate rânduri le cheamă spre viaţă prin credinţă lucrătoare spre fapta cea bună. În ciuda decăderii lumii, a îndepărtării de Dumnezeu, a înstrăinării de El, a faptului că răul este tot mai vizibil sub toate aspectele în ea, Dumnezeu preferă să o iubească până la sacrificiu suprem, acela că: „El a iubit lumea atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său, Iisus Hristos, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

Aceste cuvinte rezumative descoperă faptul că lumea nu este părăsită şi uitată de Dumnezeu, ci ea nu încetează a fi obiectul iubirii şi purtării Lui de grijă. Dragostea Lui faţă de lume este atotcuprinzătoare, El nu încetează a iubi pe toţi oamenii chiar şi pe cei căzuţi, aflaţi în robia păcatului, sub spectrul morţii sufleteşti. El este Cel care trimite în această lume pe Fiul Său Cel iubit, care răstignindu-Se pentru noi ne arată dimensiunea dragostei celei dumnezeieşti, care în durerile morţii îşi iartă ucigaşii, şi cu ochii plini de compasiune şi compătimiri promite celui ce se întoarce, schimbându-şi viaţa, raiul cel veşnic: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi, vei fi cu Mine în rai“ (Luca, 23, 43).

Măsura acestei dragoste unice şi jertfitoare constă în aceea că El „îşi dă viaţa preţ de răscumpărare pentru păcatele noastre“ (Matei 20, 28) ca să adune întreaga omenire pentru a fi părtaşă a acestei dragoste jertfelnice.

Crucea devine autorul dragostei dumnezeieşti, este voinţa Tatălui ceresc, taina mântuirii lumii, semnul milei şi lucrarea iertătoare a celui ce o caută privind la Cel răstignit, mort şi înviat. Nu putem înţelege crucea fără înviere, nici taina Bisericii fără biruinţa Celui mort pentru păcatele şi infirmităţile noastre. Ceea ce ne-a salvat pe noi este iubirea răstignită a lui Dumnezeu faţă de tot neamul omenesc.

„El a fost străpuns pentru păcatele noastre…“

Crucea este cheia prin care înţelegem şi cunoaştem taina coborârii lui Dumnezeu la neamul omenesc. Ea este legată de totala smerenie şi dăruire a Mântuitorului faţă de neamul omenesc. Întruparea Lui şi asumarea condiţiei umane culminează cu taina crucii. „Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre, prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat“, Isaia 53, 5. El îşi asumă cele ale noastre, dar rămâne fără de păcat, „S-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moartea de cruce“ (Filip. 2, 8-10).

Prin întruparea Sa, El uneşte în Sine însuşi natura umană cu cea dumnezeiască în Persoana Sa, eliberând-o pe cea dintâi în urma morţii pe cruce, din tirania păcatului şi a morţii. El devine realitate istorică, care mântuieşte omul căzut, dar real, nu imaginar, care avea nevoie de iertare şi biruinţă, pe care prin propriile puteri nu le putea dobândi. Ultimul strigăt al Mântuitorului Iisus Hristos pe cruce a fost o descoperire a faptului că El moare ca Om, iar asumarea morţii de bună voie se descoperă ca punct final al mântuirii noastre. În Vinerea cea Mare, Biserica a rezumat şi dă răspunsul la întrebarea: De ce a trebuit să moară Mântuitorul Cel nevinovat pentru noi?

„Pentru mine ai fost răstignit ca să-mi dăruieşti iertare păcatelor mele, coasta ta a fost împunsă cu suliţa, ca izvor de viaţă nouă mie să-mi izvorască, cu piroane ai fost răstignit, ca eu să mărturisesc, Dătătorule de viaţă, Hristoase, slavă crucii şi Patimilor Tale!“ Centrul gândirii Apostolului neamurilor Pavel, referitor la mântuirea lumii, este descoperit în taina crucii: „Noi predicăm pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei scandal, pentru elini nebunie, celor chemaţi şi iudei şi elini, pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Cor. 1, 23-24).

Prin ascultarea desăvârşită faţă de Tatăl Său cel ceresc, Hristos vindecă păcatul neascultării ce a adus moartea în lume a primului om. Prin lemn a fost alungat Adam din rai, prin lemnul crucii intră tâlharul în rai. Sfântul Maxim Mărturisitorul priveşte întruparea, crucea şi învierea Domnului ca restaurare, refacere şi înnoire a întregii creaţii. „În cruce, Hristos reuneşte raiul cel odinioară pierdut, locuinţa neamului omenesc înainte de cădere, cu lumea pământească, locuinţa urmaşilor lui Adam spunându-i tâlharului din dreapta sa: astăzi vei fi cu mine în rai, deşi după Înviere, timp de 40 de zile încă va rămâne împreună cu ucenicii Săi“ (PG 91, 1309).

Astfel crucea devine izvorul vieţii, ea nu reprezintă doar amintirea emoţionantă a unui fapt istoric petrecut odinioară, ci devine biruinţă pentru cine crede în moartea şi învierea Lui, convins că propria sa moarte este calea spre viaţă fără sfârşit. „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurirea ai izvorât neamului omenesc!“

Taina Crucii şi a Bisericii

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au contemplat în taina crucii începutul şi temelia vieţii Bisericii, căci ea, Biserica, a fost întemeiată în chip nevăzut în sângele crucii, pentru că în ea este începutul noii împărăţii care pregăteşte omenirea pentru împărăţia cea veşnică a cerurilor. Înaintea episcopilor şi preoţilor din Milet, marele Apostol Pavel a rezumat începutul tainei Bisericii în taina Crucii prin cuvintele: „Drept aceea, luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (F. Ap. 20,28).

Din coasta împunsă a Mântuitorului Iisus Hristos au izvorât sânge şi apă, sunt acestea elementele jertfei euharistice în care se oferă iertarea păcatelor şi viaţa cea veşnică. De aceea, Taina Sfintei Euharistii se săvârşeşte în viaţa şi taina Bisericii, care este condusă, ocrotită şi apărată de Mântuitorul Cel mort şi înviat. Aici moartea este biruinţă, răul învins şi mereu taina învierii devine fapt real şi prezent, care se vesteşte tuturor, pentru că viaţa Bisericii este centrată pe înviere şi nemurire.

Prin Taina Botezului, participăm la moarte şi înviere, Botezul este imaginea mormântului şi a învierii: „Au nu ştiţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat, deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii“ (Rom. 6, 3-4). În Botez se petrece taina unirii cu Hristos, Cel mort şi înviat, cel botezat devenind făptură nouă, având destinaţia învierii şi a unei vieţi noi.

În Taina Pocăinţei sau Spovedaniei, care mai este numită al doilea botez, păcatele noastre sunt iertate, aşa cum prin cruce sunt iertate şi şterse păcatele omenirii, spălând-o prin sângele lui Hristos.

Crucea este sensul vieţii Bisericii, care nu încetează a salva omul din calea căderilor, a păcatului şi morţii. Semnul biruinţei veşnice, crucea, se află deasupra bisericilor ca mărturie a puterii lui Hristos Cel biruitor. Sf. Ioan Gură de Aur a dat mărturie despre taina crucii în viaţa Bisericii prin următoarele cuvinte: „Acest semn al crucii are puterea de a deschide uşile cele ferecate, muşcăturile şerpilor otrăvitoare să le vindece, intrarea în rai să o deschidă, pentru că dă putere celor fără putere, biruinţă celor încercaţi şi mângâiere celor întristaţi“ (PG 58, 537).

Crucea în viaţa noastră

De pe dealul Golgotei, strigătul Mântuitorului şi chemarea Lui se îndreaptă către fiecare dintre noi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Participarea la viaţa şi crucea Mântuitorului este legată de un nou mod de viaţă prin care trăim şi percepem realităţile vieţii. Crucea Mântuitorului provoacă şi cere asumarea vieţii de creştini, care este luptă, tensiune, dăruire şi în final biruinţă. În lumea aceasta în care totul, datorită multor factori, printre care ignoranţa în ceea ce priveşte învăţătura Bisericii, lipsa de educaţie, agresivitatea unei mass-medii anticreştină, se relativizează, este tratată cu superficialitate, lipsă de discernământ şi asumare a ceea ce suntem şi ce ar trebui să fim, crucea Mântuitorului a devenit obiectul uitării şi al evitării, pentru a-i lua locul plăcerile oferite de reclame consumiste ce aduc dependenţă şi nefericirea omului. Crucea presupune credinţă asumată, dăruire şi sacrificiu. Prin credinţa în Cel răstignit pe ea obţinem în dar eliberarea, mântuirea (salvarea) din păcat şi moarte. Când ne facem semnul Sfintei Cruci, aceasta presupune dăruire şi asumare, iar toată viaţa noastră este centrată pe Hristos, Cel mort şi înviat, care, în durerile răstignirii, aşteaptă întoarcerea noastră către El. În lumina credinţei şi roada binefăcătoare a ei este mărturisită calea spre Împărăţia cerurilor. Credinţa noastră în puterea crucii schimbă radical moartea noastră în viaţă. Cel ce nu are crucea ca semn al biruinţei, spectrul morţii este momentul cel mai catastrofal al propriei vieţi. Cine trăieşte şi lucrează în credinţa cea mântuitoare, pentru acela trecerea din această viaţă nu poate fi decât eliberare şi odihnă, mângâiere şi bucurie. Răspunsul nostru la teama şi întrebarea legate de moarte rămân crucea şi învierea Domnului. Prin El moartea noastră devine viaţă, în moartea noastră iau final suferinţa, stricăciunea, temporalitatea, începând o nouă viaţă fără sfârşit. Mântuitorul a biruit moartea şi ne-a dăruit veşnicia, pentru că El este veşnic. El ne-a arătat şi nu încetează de a o face, şi anume faptul că, crucea are un final şi acesta este învierea.

Participarea noastră la taina crucii Bisericii, asumarea cu responsabilitate a credinţei garantează participarea la slava Sa cea veşnică. Acolo unde este prezent Mântuitorul Hristos nu mai există moarte. Lumea fără Mântuitorul cunoaşte numai moartea, rămânând sub tragedia suferinţei şi a limitelor ei. Prefacerea suferinţelor noastre, a morţii spre viaţă şi nemurire este posibilă prin credinţa şi asumarea ei. „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24).

Astfel, credinţa noastră devine purtătoare de nădejde, în orice moment al vieţii, taina crucii pentru fiecare rămâne sensul puterii ce o primim prin credinţă lucrătoare către toată fapta cea bună!