Severitatea părinţilor, una dintre cauzele enurezisului la copii

Enurezisul reprezintă emisiunea involuntară de urină, care survine mai ales în timpul nopţii, după vârsta de 4 ani, când controlul sfincterian al vezicii urinare este deja dobândit. Controlul voluntar al micţiunii se stabileşte în jurul vârstei de 15-18 luni, iar controlul micţiunii nocturne, în jurul vârstei de 2-3 ani.

Enurezisul poate fi primar, dar şi secundar, când copilul a dobândit în mod normal controlul sfincterului vezical, pe care îl pierde ulterior (după cel puţin 1 an), prezentând emisiuni spontane de urină. Cauzele apariţiei enurezisului sunt variate. Cel mai frecvent întâlnit este enurezisul primar nocturn, care apare la vârsta preşcolară şi care afectează în majoritate sexul masculin. Enurezisul psihogen apare când există o insuficientă dobândire a controlului nocturn al micţiunilor, din cauza unor traume psihice: în cazul separării copilului de familie, când apar certuri în familie, când părinţii folosesc metode educaţionale severe şi rigide, când apar stresuri emoţionale, în cazul neglijării, sau, din contră, al hiperprotecţiei materne. O altă manifestare a enurezisului psihogen, ce apare după vârsta de 3 ani, este nevroza infantilă şi negativismul, când copilul micţionează în scop de protest (de exemplu, când este dus la grădiniţă). Enurezisul organic apare în boli ale aparatului urinar şi în cazul unor anomalii ale coloanei vertebrale. Din punct de vedere clinic, cel mai frecvent la o oră după adormire, copilul prezintă o micţiune normală, completă şi inconştientă. Înainte de aceasta, copilul este agitat, bolboroseşte câteva silabe şi îşi duce mâinile spre regiunea perineală. După golirea completă a vezicii, copilul adoarme din nou, somnul său nemaifiind tulburat de aceste episoade, deoarece micţiunea se produce, de obicei, o singură dată pe noapte, în faza de somn profund, rareori de 2-3 ori pe noapte. Aceste emisiuni de urină se produc de obicei o dată la câteva nopţi sau o dată pe săptămână. Nu sunt considerate patologice emisiunile involuntare mai rare de o dată pe lună. La copiii anxioşi sau hiperconştiincioşi apare şi enurezisul diurn (de zi). Tratamentul enurezisului este complex. În cazul enurezisului organic trebuie realizată terapia bolii de bază, care poate merge de la tratamentul medical al infecţiilor urinare sau epilepsiei, până la tratamentul chirurgical al malformaţiilor. Când nu există leziuni organice, enurezisul este considerat funcţional, iar tratamentul constă în principal în psihoterapie. Important este ca toţi membrii familiei să participe la vindecare. Copilul nu trebuie certat sau ironizat. El trebuie atras în activităţi plăcute, atractive şi educat în privinţa igienei regiunii perineale. Regimul de viaţă al copilului cu enurezis este cel obişnuit vârstei sale, cu unele modificări. Uneori scoaterea copilului din mediul familial poate fi benefică, de aceea este bine ca micul pacient să fie internat, perioadă în care nu va mai prezenta enurezis. Acelaşi lucru se întâmplă dacă pleacă în vacanţă, într-o tabără sau la rude. Restricţia în aportul hidric zilnic nu este indicată, dar se recomandă o restricţie cu două ore înainte de culcare. Imediat înainte de culcare copilul va fi pus să urineze, iar la aproximativ două ore după ce adoarme va fi trezit şi pus din nou să urineze. În situaţia în care trezirea nu are efect şi copilul devine mai anxios, se renunţă la trezire. Se mai pot folosi aşa-zisele exerciţii de instruire a activităţii vezicale, ce constau din micţiuni întrerupte (gimnastică micţională) sau o aparatură de alarmă, special confecţionată pentru trezirea copilului, la apariţia primelor picături de urină. Mai există terapiile alternative, ca acupunctura sau reflexoterapia. Tratamentul medicamentos se iniţiază doar de către medic.