Sf. Cuv. Iosif Imnograful, Gheorghe din Maleon şi Zosima (Sâmbăta lui Lazăr. Pomenirea celor adormiţi)
Sfântul Cuvios Iosif Imnograful (†886) s‑a născut în Sicilia. Părinţii săi erau dreptcredincioşi. Ei se numeau Plotin şi Agata. Când Sicilia a căzut sub stăpânirea arabilor, familia cuviosului s‑a mutat în Grecia şi s‑a aşezat în Peloponez, iar de acolo, în Tesalonic, unde tânărul Iosif a intrat în Mănăstirea Mântuitorului, numită Latomos, devenind monah.
„Toată noaptea priveghea stând când în picioare, când în genunchi, rugându‑se şi înălţând Domnului cântări de laudă şi de preaslăvire, pe care el însuşi le alcătuia cu multă măiestrie, uimindu‑i pe toţi cei ce‑l ascultau. Totdeauna avea cântări în gura lui, lucrul mâinilor sale era scrisul frumos, iar când părăsea scrisul, avea citirea Scripturii. Patul lui era pământul, aşternutul lui o piele, haina lui era simplă şi sărăcăcioasă, hrana lui era puţină pâine, iar ca băutură avea doar apa. Nesocotea toate lucrurile mărunte pentru a putea să‑şi închine viaţa cunoaşterii Scripturii, pe care dorea cu mare râvnă să o împărtăşească semenilor săi. Având o aşa de mare bogăţie de fapte bune, a fost sfinţit preot. Şi se sârguia spre şi mai multă nevoinţă şi osteneli, săvârşind adeseori Dumnezeiasca Liturghie şi rugându‑se cu lacrimi pentru el şi pentru toată lumea. Şi a avut fericirea de a vieţui, în mănăstirea lui, împreună cu Sfântul Grigorie Decapolitul, care l‑a primit ca ucenic al său şi pe care l‑a iubit mult şi i‑a fost sprijin duhovnicesc” (Proloagele).
La îndemnul acestuia, Cuviosul Iosif a mers la Roma, pentru a duce vestea că în Bizanţ a început din nou lupta împotriva sfintelor icoane. Cuviosul Iosif n‑a mai ajuns la Roma, pentru că pe mare corabia în care călătorea a căzut în mâinile arabilor. A fost dus de aceştia în insula Creta şi a stat închis timp de şase ani, până la moartea împăratului iconoclast Leon al V‑lea Armeanul (813‑820), care reluase lupta împotriva sfintelor icoane.
Cuviosul Iosif se întoarce la mănăstirea sa, apoi se retrage la unul din schiturile zidite de el, „unde, plin de harul lui Dumnezeu, a început a alcătui cântări bisericeşti, imne şi canoane, care fac şi astăzi podoaba sfintei noastre Biserici”.
Sub domnia împăratului Teofil (829‑842) „s‑a dezlănţuit cea din urmă prigoană împotriva sfintelor icoane”. Cuviosul Iosif „a îndurat din nou grele suferinţe pentru curajul de a mărturisi cinstirea sfintelor icoane şi a fost surghiunit în Herson, de unde nu a putut să se întoarcă decât după moartea împăratului Teofil, în anul 842, la chemarea Sfintei Împărătese Teodora, care, oprind prigoana, a reaşezat credinţa ortodoxă în cinstea de mai înainte” (Proloagele).
Cuviosul Iosif a fost preţuit de Sfântul Patriarh Ignatie pentru imnografia sa. El l‑a numit eclesiarh al Patriarhiei Constantinopolului. A îndeplinit această ascultare până în anul 833, când în luna aprilie s‑a mutat la Domnul.
Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Cuvios Gheorghe din Maleon, care a trăit în secolul al IX‑lea. Părinţii săi au dorit să‑l căsătorească, dar el a refuzat şi a plecat la mănăstirea din Muntele Maleon, în Peloponez (Grecia de azi). Aici adună în jurul său mai mulţi ucenici. Cuviosul Gheorghe avea darul înainte vederii şi a prorocit cu trei ani înainte trecerea sa la viaţa veşnică.
Tot în această zi îl cinstim şi pe Sfântul Cuvios Zosima, monahul care a descoperit‑o pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, care se nevoia în pustiu dincolo de Iordan. Acest lucru îl ştim din Viața Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.
Din acest text aghiografic ştim că Sfântul Zosima era un monah îmbunătățit care din copilărie se nevoia în una dintre mănăstirile Palestinei. Ajuns la o vârstă venerabilă, după ce toată viața s‑a nevoit duhovnicește, a fost încercat de ispita gândului că este „întru toate desăvârșit” și nu are nevoie de nimeni pentru a mai învăța ceva. Pentru a nu‑l lăsa în această rătăcire, Dumnezeu îi spune prin trimisul Său să meargă la o mănăstire de la râul Iordan. Aici, Cuviosul Zosima a intrat în obștea monahală și a fost impresionat de râvna călugărilor, ceea ce i‑a adus multă alinare sufletească. Ajunși la începutul urcușului duhovnicesc al Postului Mare, după obiceiul mănăstirii, la sfârșitul primei săptămâni de post, alături de ceilalți monahi au plecat în pustie, unde fiecare s‑a nevoit până la Duminica Floriilor, când se întorceau în mănăstire. Sfântul Zosima a trecut râul Iordan și a străbătut pustiul pentru a găsi un ascet îmbunătățit de la care să învețe sfințenia.
În acest itinerar ascetic el o descoperă pe Sfânta Maria Egipteanca, de la care află istoria minunată a vieții ei sau, mai exact, drumul cuvioasei de la moartea păcatului la învierea pocăinței. La îndemnul sfintei, când Sfântul Zosima se întoarce în mănăstire, el nu povestește nimic din cele întâmplate în pustiu. După un an, așa cum îi spusese cuvioasa, în seara Joii celei Mari vine la Iordan și o împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi ea pleacă în pustie, iar el se întoarce la mănăstire.
Trece încă un an și Sfântul Zosima merge din nou în Postul Mare în pustiu și o găsește pe cuvioasa trecută la cele veșnice. Cu ajutorul unui leu venit în chip minunat în inima pustiului, Sfântul Zosima îngroapă trupul sfintei. Întors la mănăstire, Cuviosul Zosima descoperă tuturor taina minunată a vieții Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Cuviosul Zosima rămâne în această mănăstire de la Iordan până la sfârșitul vieții lui, care s‑a întâmplat când avea 100 de ani.
Anul acesta, astăzi, este şi Sâmbăta lui Lazăr, când Biserica Ortodoxă ne pune înainte minunea Învierii lui Lazăr de către Domnul nostru Iisus Hristos. Din Triod aflăm că Lazăr era iudeu de neam, din ceata fariseilor din localitatea Betania, fiu al fariseului Simon, fratele Martei şi al Mariei, prieten al Mântuitorului Iisus Hristos. „Când s‑au apropiat mântuitoarele Pătimiri, pentru că trebuia să încredințeze lumea mai bine despre taina Învierii, Iisus a înviat din morți, pe când Se afla dincolo de Iordan, mai întâi pe fiica lui Iair, iar apoi pe fiul văduvei. Între timp, Lazăr, prietenul Său, îmbolnăvindu‑se, a murit”.
Mântuitorul, însoţit de ucenicii Săi, ajunge în Betania după patru zile de la moartea lui Lazăr. Este întâmpinat de surorile lui Lazăr, care Îi spun: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n‑ar fi murit. Dar şi acum, dacă ai voi, îl înviezi, căci poţi!”. Sinaxarul din Triod ne spune în continuare că „Iisus a întrebat poporul: Unde l‑aţi pus? Şi îndată toţi au pornit la mormânt. Când au ridicat piatra de pe mormânt, Maria a spus: Doamne, miroase, căci este de patru zile în groapă! La urmă, Iisus s‑a rugat şi vărsând lacrimi a strigat cu voce mare: Lazăre, ieşi afară! Şi îndată a ieşit mortul; iar după ce a fost dezlegat, a plecat acasă”.
Minunea învierii lui Lazăr este prezentată în Noul Testament doar de Sfântul Apostol Ioan, pentru că el fiind ultimul care şi‑a redactat Evanghelia a dorit să arate că „Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, că a înviat şi că va fi învierea morţilor. Iar lucrul acesta se dovedeşte mai cu seamă prin învierea lui Lazăr”, după cum ne spune Sinaxarul din Triod la Sâmbăta lui Lazăr.