Sfânta Macrina, sora Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa
Sfânta Macrina a fost sora Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie de Nyssa, fiind cea mai mare dintr-o familie de zece copii. Macrina s-a născut în anul 327 şi a primit numele bunicii sale - cunoscută în Biserică drept Macrina cea Bătrână -, deşi printr-o vedenie dumnezeiască i s-a arătat mamei sale că trebuie să o cheme Tecla. Acest nume însă îl purta în taină. Mai târziu, după trecerea la cele veşnice, într-o biografie dedicată ei, Sfântul Grigorie de Nyssa avea să scrie că prin acea vedenie se ilustra asemănarea chemării Macrinei cu a Sfintei Tecla.
Bucuria unei copilării binecuvântate
Macrina a primit educaţia de la mama ei, Emilia, care era o bună creştină şi care s-a preocupat ca fiica ei să înveţe numai cele de folos sufletului. A încercat mereu să evite contactul acesteia cu învăţătura comună, formată în mare parte din opere poetice păgâne. Astfel, cu trecerea timpului, şi-a sporit virtuţile, desluşind cuvintele Sfintei Scripturi, precum şi ale Psaltirii, pe care le stăpânea de la o vârstă destul de fragedă. În orice lucru pe care îl făcea avea pe buze cuvinte plăcute Domnului, pe Care învăţase să-L iubească de la mama ei.
Pretutindeni psalmodierea îi era tovarăş nedespărţit.
Refuză căsătoria
Mulţi erau aceia care voiau să o aibă soţie pe Macrina, căci era foarte frumoasă şi înţeleaptă.
Tatăl ei, Vasile, a găsit un tânăr de neam bun, iscusit la învăţătură, şi a hotărât să o căsătorească pe Macrina cu acesta, atunci când va ajunge la vârsta cuvenită. După ceva timp, tânărul a murit, pentru că altele erau planurile pe care Domnul le avea cu aceasta tânără. Ştiind de făgăduinţa făcută de tatăl ei, Macrina nu mai acceptă să se căsătorească, pentru că, era văduva celui căruia îi fusese promisă şi, prin urmare, nu voia o a doua căsătorie. Tinerilor care erau dornici să o aibă de soţie, ea le spunea că omului îi este hotărâtă o nuntă, o naştere şi o moarte şi cu aceste cuvinte îi izgonea pe cei care veneau după ea.
O strânsă legătură maternă
Dintr-o profundă convingere lăuntrică, Macrina hotărăşte să nu se despartă niciodată de mama ei, astfel că îmbrăţişează viaţa monahală (în vremurile acelea viaţa monahală se putea desfăşura în sânul familiei), transformând astfel casa părintească într-o adevărată „mănăstire“. Între cele două exista o legătură foarte strânsă, căci „maica slujea sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale“, ajutând-o la cele trebuincioase. Mai târziu, Emilia va urma exemplul Macrinei, mama devenindu-i ucenică fiicei sale. Sfânta Macrina s-a consacrat creşterii şi educării fraţilor ei, până ce aceştia au ajuns la vârsta maturităţii. Apoi, împreună cu mama ei, cu alte câteva rude şi foste servitoare s-au retras la o proprietate din Pont, unde au întemeiat o comunitate cu viaţă de obşte, a cărei cârmuitoare a fost Macrina până când sufletul ei a plecat la Domnul, în anul 379.
Un caracter puternic
Un moment important în care Macrina dă dovadă de o putere interioară deosebită este cel în care fratele ei Naucratios este adus acasă fără viaţă, după ce plecase la vânătoare, cu scopul miluirii unor bătrâni bolnavi şi săraci. Văzându-şi mama copleşită de durere, Macrina se împotriveşte cu tărie suferinţei, întărind-o şi ridicând-o din deznădejde, cu toate că şi ea suferea pierzându-şi fratele cel mai iubit. Mai mult decât atât, ea o învăţa să se bucure de binele prezent, decât să se întristeze din pricina fiului pierdut. A răbdat întristarea cu linişte şi netulburare.
Viaţa monahală de la Anissa
O dată cu încetarea grijilor legate de creşterea copiilor, Macrina reuşeşte să cultive smerenia în sufletul mamei sale. Astfel, o învaţă să înlăture diferenţele de rang şi să trăiască în egalitate cu fostele servitoare, să împartă cu ele masa, să ducă împreună o viaţă de nevoinţă, să tindă spre un trai asemănător îngerilor. Lăsând de o parte cele materiale, vieţuitoarele mănăstirii din Pont erau preocupate de cugetările cele dumnezeieşti, rugăciune neîntreruptă şi neîncetată cântare a psalmilor. Astfel petrecând îşi înmulţeau virtuţile şi îşi desăvârşeau înţelepciunea. Le-a fost alături şi cel din urmă vlăstar al familiei, Petru al Sevastei. După ce a rămas orfan de tată, el a avut-o pe Sfânta Macrina părinte, dascăl şi pedagog.
„Iată, Ţie, Doamne, şi pârga, şi zeciuiala din rodul durerilor mele...“
După o fericită bătrâneţe, Emilia s-a mutat la Domnul, sfârşindu-şi zilele în braţele celor doi copii, Macrina si Petru. Este remarcabilă binecuvântarea fiilor, fiecare din cei absenţi fiind amintit după nume şi în mod deosebit cei doi, pe care i-a încredinţat lui Dumnezeu, grăind astfel:
„Iată, Ţie, Doamne, şi pârga şi zeciuiala/ Din rodul durerilor mele./ Această întâi născută - pârgă, iar zeciuiala - cel din urmă născut./ După Lege îţi sunt consacraţi,/ Prinoase ale Tale amândoi./ Să coboare sfinţenia Ta asupra rodului meu dintâi şi a celui din urmă“, arătând prin aceste cuvinte pe fiică, pe Macrina şi pe fiu, Petru. Terminând binecuvântarea, a cerut fiilor ca trupul să-i fie aşezat în acelaşi loc de veci cu al tatălui lor.
O nouă încercare dureroasă
După moartea mamei, cei doi şi-au continuat viaţa pustnicească. Marele Vasile a fost numit arhiepiscop al Cezareei Capadociei, hirotonind ca preot şi arhiereu al Sevastiei pe fratele său mai mic, Petru.
După opt ani, Sfântul Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viaţa acesta şi s-a dus către Domnul, întristând atât familia, cât şi vrăjmaşi.
La aflarea veştii, Macrina e mâhnită de această pierdere, dar nu deznădăjduieşte, ci îndură cu acelaşi curaj de care a dat dovadă la moartea fratelui său Naucratios şi a mamei sale. Astfel, ea a rămas ca un luptător nebiruit în faţa acestor încercări dureroase.
Vizita Sfântului Grigorie de Nyssa
În urma sinodului care a avut loc în Antiohia, la nouă luni după trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile, fratele ei, Grigorie, acum episcop de Nyssa, se hotărăşte să îşi viziteze sora pe care nu o mai văzuse de opt ani.
Când mai avea o zi de călătorie i se arată o vedenie (un vis premonitoriu). Ţinea în mâini moaşte de martiri care străluceau spre soare, iar ochii îi erau orbiţi de lumina lor. De trei ori are aceeaşi vedenie, dar nu pricepe tâlcul ei ascuns.
Ajuns la sihăstrie, Grigorie află că aceasta era grav bolnavă, iar Petru plecase de trei zile în întâmpinarea lui. Şi-a revăzut sora lipsită de putere care, fericită de această întâlnire, mulţumeşte lui Dumnezeu: „Mi-ai dăruit, Doamne, această bucurie şi nu mi-ai lăsat neîmplinită dorinţa, căci ai îndemnat pe slujitorul Tău să o cerceteze pe roaba Ta“.
Deşi era slăbită, încerca să-şi înveselească fratele cu vorbe bune şi întrebări pline de tact.
Astfel ei împărtăşesc amintiri despre Sfântul Vasile, vorbesc despre natura omenească şi despre dumnezeiasca iconomie, despre viaţa de apoi, iar Macrina grăia ca inspirată de Duhul Sfânt. Deşi puterile îi erau slăbite şi se apropia de moarte, Macrina contempla realităţile divine şi găsea puterea de a-i dezvălui fratelui gândurile ei şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru toate cele dăruite.
„Doamne, Tu ai făcut din sfârşitul acestei vieţi începutul vieţii adevărate“
Sfântul Grigorie înţelege că drumul Macrinei se îndreaptă spre viaţa viitoare. Deşi e cuprins de o adâncă tristeţe, priveşte cu drag atitudinea detaşată a sorei sale, la despărţirea de cele lumeşti.
În ultimele clipe de viaţă, Sfânta Macrina a încetat să mai vorbească, adresându-se doar lui Dumnezeu, prin rugăciune implorând, cu mâinile ridicate şi cu glas murmurat: „Dumnezeule veşnic, spre Care m-am îndreptat din sânul maicii mele, pe Tine Te-a iubit sufletul meu din toată puterea, Căruia din tinereţe mi-am dăruit şi trupul, şi sufletul, trimite-mi înger de lumină care să mă călăuzească spre locul răcoros în care se găseşte apa odihnei, la sânul Sfinţilor Părinţi“.
Sufletul Sfintei a plecat la Domnul după slujba Vecerniei.
„Ascultă ce suflet mare şi bun s-a mutat din viaţa aceasta“
Un bărbat dintr-o garnizoană din Pont îi povesteşte Sfântului Grigorie despre o minune săvârşită de sora lui, Macrina cea Tânără, cum aceasta îi vindecă fetiţa de o boală infecţioasă a ochiului. Ajunşi la sihăstria unde aceasta se nevoia împreună cu fratele ei, Petru, sunt invitaţi să rămână la agapa frăţească. Ţinând copilul la sân, Macrina insista ca părinţii să mai zăbovească, promiţându-le un leac ce va vindeca boala fetiţei. La întoarcere, cei doi soţi îşi povestesc cu bucurie cele întâmplate fiecăruia. Amintindu-şi de promisiune, soţia e învinuită de leacul uitat. Însă observă amândoi cu uimire că fata era sănătoasă, Sfânta Macrina vindecând-o cu rugăciunea.
Biserica noastră o pomeneşte pe Sfânta Macrina cea Tânără în fiecare an, în data de 19 iulie.