Sfântul Corneliu, sutaşul care a deschis neamurilor poarta mântuirii

Sfântul Sfinţit Mucenic Corneliu Sutaşul, cinstit astăzi în Biserica Ortodoxă, este primul dintre păgâni care a primit Botezul creştin, cazul lui devenind criteriul pe care Sfinţii Apostoli, la Sinodul apostolic din Ierusalim din anul 50, au hotărât primirea în creştinism a tuturor celor de alte credinţe. Prin viaţa sa curată, împodobită cu fapte de milostenie, post şi rugăciuni, sutaşul Corneliu a atras iubirea şi harul lui Dumnezeu, deschizându-ne poarta mântuirii tuturor celor care ne tragem din strămoşi păgâni.

Sfântul Corneliu Sutaşul este persoana prin care au început să prindă contur şi împlinire în istorie cuvintele Mântuitorului, rostite nu cu mult timp înaintea altui sutaş roman, în Evanghelia după Matei (8, 11): „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în Împărăţia cerurilor“. Deşi mulţi dintre romanii politeişti au crezut în Hristos după Răstignirea şi Învierea Sa, Sfântul Corneliu este cel care a risipit îndoielile Apostolilor privind botezul neiudeilor, făcându-se semn vizibil şi concret al iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de toate etniile sau popoarele, nu doar faţă de poporul lui Israel.

Sfânta Scriptură îl prezintă, în Faptele Sfinţilor Apostoli, capitolul 10, ca fiind un bărbat cucernic şi temător de Dumnezeu din Cezareea Palestinei, conducător a peste o sută de soldaţi romani în cohorta Italica. Deşi făcea parte din trupele de ocupaţie romane, Corneliu nu a fost un asupritor, ci „făcea multe milostenii poporului şi se ruga lui Dumnezeu totdeauna“, împreună cu toţi cei din casa lui. Sfântul Simeon Metafrastul spune despre Corneliu că „fiind în întunericul necredinţei, avea lucrările luminii şi, deşi era păgân, a vieţuit ca un creştin, şi pe Hristos, pe care nu-L ştia, prin milostenii Îl cinstea“.

Rugându-se lui Dumnezeu în casa lui, într-una din zile, un înger al Domnului i s-a arătat, spunându-i că rugăciunile şi milosteniile lui s-au înălţat înaintea lui Dumnezeu şi poruncindu-i să trimită oameni în Iope după Sfântul Apostol Petru, care avea să îl înveţe ce să facă. A doua zi, în timp ce trimişii sutaşului Corneliu se apropiau de casa lui Simon tăbăcarul, unde era găzduit Sfântul Petru, verhovnicul Apostolilor, s-a suit pe acoperiş pentru a se ruga, dar imediat i s-a făcut foame. Pe când gazdele îi pregăteau să mănânce, el a căzut în extaz şi a văzut coborându-se din cer o pânză mare, legată în patru colţuri, pe care se aflau toate dobitoacele cu patru picioare, târâtoarele pământului şi păsările cerului. Invitaţia glasului din cer care îi cerea să junghie şi să mănânce s-a izbit de refuzul categoric al Sfântului Petru care a motivat, în spiritul tradiţiei iudaice, că nu va mânca nimic din ceea ce este considerat spurcat şi necurat. Întreitul răspuns al lui Dumnezeu avea să răstoarne fundamental gândirea lui Petru şi să decidă soarta lui Corneliu şi a celor de alte credinţe care voiau să vină la creştinism: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate!“ Îndată ce vedenia a dispărut, trimişii lui Corneliu au ajuns la Sfântul Apostol pentru a-l aduce în Cezareea Palestinei. Ajuns în casa lui Corneliu şi ascultând cuvintele acestuia despre arătarea îngerului, Petru a devenit deplin încredinţat de sensul vedeniei din casa lui Simon tăbăcarul, rostind nişte cuvinte memorabile: „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor!“ Şi pe când le vorbea despre activitatea, Răstignirea şi Învierea lui Hristos, Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei care ascultau cuvântul, fapt care l-a convins pe Sfântul Petru să îl boteze îndată pe Corneliu şi pe cei din casa lui, inaugurând în istorie venirea păgânilor la credinţa în Hristos.

Din centurion a ajuns misionar al lui Hristos

După momentul botezului, Sfânta Scriptură nu mai aminteşte nici un aspect privind viaţa şi activitatea Sfântului Corneliu Sutaşul, acestea fiind consemnate mai târziu de Sfântul Simeon Metafrastul. Acesta povesteşte că Sfântul Corneliu a devenit misionar şi apoi episcop, însoţindu-l un timp, în mai multe ţări, pe Sfântul Apostol Petru, până a fost trimis în cetatea Scipseos, din Asia Mică (astăzi satul Kurşunlutepe, lângă oraşul Bayramiç din Turcia), pentru a înlătura idolatria ajunsă la un nivel exagerat.

Aici a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea conducătorului cetăţii, Dimitrie, un mare admirator al filosofiei eline şi un promotor al cultului zeilor Apollo şi Zeus. Mirat şi mâniat de cuvintele Sfântului Corneliu, care îl ruga să părăsească slujirea idolească şi să se închine adevăratului Dumnezeu, dregătorul Dimitrie i-a cerut, sub ameninţarea chinurilor şi a morţii, să jertfească idolilor lui. Refuzul ferm al Sfântului Corneliu l-a mâniat şi mai mult pe dregător, motiv pentru care sfântul a înţeles că este nevoie să adeverească puterea lui Dumnezeu printr-o faptă minunată. Lăsându-l pe Dimitrie să creadă că va jertfi zeilor păgâni, a mers în templul idolesc, însoţit de dregător, de Evantia, soţia acestuia, de Dimitrie, fiul lor, şi de mulţi alţi locuitori ai cetăţii. Acolo s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă şi îndată a început un cutremur puternic ce a sfărâmat statuile idolilor; mulţimea speriată a ieşit afară, Corneliu şi Dimitrie întocmai, mai puţin Evantia şi fiul dregătorului, care au rămas prinşi sub dărâmături, neştiuţi de nimeni.

Orbit de furie, Dimitrie l-a aruncat în temniţă pe Sfântul Corneliu, spânzurat de mâini şi de picioare, pentru a-l ucide în grele chinuri în ziua următoare. La puţin timp, un slujitor, pe nume Teleton, a venit la Dimitrie şi i-a adus teribila veste despre soţia şi fiul lui. Îndurerat, dregătorul a poruncit să fie scoase de sub dărâmături trupurile neînsufleţite ale familiei sale, însă Varvat, mai-marele jertfitorilor, a venit la el şi i-a spus că i-a auzit pe Evantia şi pe copil strigând de sub pietrele căzute ale templului: „Mare este Dumnezeul creştinesc, Cel Care ne-a scăpat pe noi vii de această cumplită moarte, prin robul său Corneliu!“ Auzind acestea, dregătorul a alergat la Corneliu în temniţă, găsindu-l umblând liber pentru că un înger al Domnului îl dezlegase şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat să-i scoată soţia şi copilul din templul prăbuşit, lucru pe care Sfântul Corneliu l-a şi împlinit. Prin rugăciunea lui, s-a deschis locul unde aceştia erau ţinuţi, iar ei au ieşit de acolo lăudând pe Dumnezeu, împreună cu mulţimea care striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!“ Atunci Dimitrie, împreună cu familia şi toată casa lui, precum şi numeroşi locuitori ai cetăţii, în total 277 de oameni, au primit Botezul creştin de la Sfântul Corneliu. În scurt timp, a dezrădăcinat spinii idolatriei şi a adus la credinţă toată cetatea, pe care a păstorit-o până a plecat la Domnul.

La mormântul său de lângă templul căzut al lui Zeus veneau zilnic oameni şi se rugau, iar mulţi dintre cei bolnavi primeau aici vindecare. După mulţi ani, locul însă a rămas neştiut de urmaşii celor încreştinaţi de Corneliu, fiind acoperit de rugi şi tufe. Sfântul Simeon Metafrastul povesteşte că Sfântul Corneliu i s-a arătat în vis episcopului Silvan din Troada, rugându-l să îi construiască o biserică lângă locul numit Pandohium şi să îi aşeze acolo cinstitele moaşte. Dimineaţa, episcopul şi ceilalţi clerici au mers la locul văzut în vis şi, săpând, au găsit acolo racla cu sfintele moaşte. Întrucât episcopul nu avea avere cât să construiască o biserică, Sfântul Corneliu i s-a arătat în vis unui anume Evghenie, un om bogat şi dreptcredincios, care a ajutat apoi cu toate cele necesare zidirii. Când a venit vremea ca moaştele sfântului să fie aduse în noua biserică, mulţimea de credincioşi s-a adunat în rugăciune, iar când au început a cânta „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!“, racla s-a ridicat singură şi a fost purtată de nevăzute mâini către biserică, până în partea dreaptă a altarului, de unde nimeni nu a mai putut să o urnească. O frică mare i-a cuprins pe toţi, iar unii păgâni care erau de faţă au crezut în Domnul Hristos. Sfântul Simeon mai relatează despre o altă minune a Sfântului Corneliu făcută cu pictorul Evcratie, care, neputând să-şi imagineze chipul sfântului în încercarea de a-i picta icoana, a rostit cuvinte de hulă la adresa lui, după care a căzut de pe scara rezemată pe zidul bisericii, rămânând ca mort. Cei care l-au dus în patul lui vedeau viermi intrând şi ieşind din gura sa hulitoare. Dar sfântului i s-a făcut milă de el şi i s-a arătat, luându-l de mână şi ca din somn l-a ridicat de pe pat, tămăduindu-l şi descoperindu-i chipul său.