Sfântul Ignatie, arc de lumină între răsărit şi apus

Sfântul Ignatie apare în istoria creştinismului primar ca o figură singulară, în principal prin sensibilitatea celor şapte epistole pe care le-a scris (către Efeseni, către Magnezieni, către Filadelfieni, către Tralieni, către Romani, către Smirneni şi către episcopul Policarp al Smirnei), dar şi prin taina care îi înconjoară istoria.

Se ştie despre Sfântul Ignatie că l-a urmat pe Sfântul Petru pe scaunul Episcopiei din Antiohia, fiind cel de-al treilea episcop al credincioşilor sirieni. Datorită puţinelor informaţii care ne-au parvenit prin intermediul scrierilor istorice şi în special deducţiilor obţinute din contextul istoric general al acelor vremuri, se ştie astăzi că Sfântul Ignatie a fost condamnat pe vremea împăratului Traian (primii ani ai secolului al II-lea după Hristos) la moarte, fiind aruncat în arenă animalelor sălbatice, pentru că purta numele de creştin şi, încă şi mai frumos, de purtător de Hristos (Teofor). Numele său a fost interpretat fie ca "cel care a fost purtat de Hristos", fiind considerat copilul pe care Mântuitorul l-a dat drept exemplu de curăţie demn de urmat Apostolilor săi (Mt. XVIII, 1), fie ca "cel ce-l poartă pe Hristos", legenda spunând că în inima sa, nesfâşiată de animale, erau întipărite iniţialele Mântuitorului. Informaţiile cele mai de preţ pe care le avem despre Sfântul Ignatie nu sunt cele istorice, de altfel de asemenea foarte importante, ci înseşi învăţăturile sfântului, care s-au transmis atât în formă scrisă, dar mai ales pe calea duhului, din generaţie în generaţie, şi s-au întipărit atât de puternic în conştiinţa Bisericii, încât creştinii secolelor următoare şi le-au însuşit fără să pună vreodată sub semnul întrebării cine a fost autorul lor, când a trăit sau cum a murit. Sfântul Ignatie prezintă un interes deosebit pentru noi, creştinii de astăzi, ca mărturisitor şi apărător al credinţei. Epistolele sale lasă să se întrevadă o imagine extraordinară a omului însuşi, jucând rolul unei oglinzi în care se reflectă anumite idealuri ale vieţii şi gândirii perioadei respective, pe care le lasă moştenire generaţiilor viitoare şi nouă, implicit. Ceea ce frapează şi astăzi, în secolul în care moartea este o temere generală, indiferent de orientarea religioasă, este bucuria cu care aşteaptă Sfântul Ignatie martiriul, care în epistolele sale devine expresia pasiunii vieţii. Cuprins de dragostea pentru Dumnezeu, care se manifestă ca un foc mistuitor ce conferă mobilitate gândirii, sfântul Îl caută pe Hristos, "Acela Care a murit pentru noi, Acela care a înviat pentru noi" (Epistola către Romani 6, 1), pe "Cel mai presus de timp, Cel fără de ani, Cel nevăzut, Cel văzut pentru noi, Cel nepipăit, Cel nepătimitor, Cel pătimitor pentru noi, Cel care pentru noi a răbdat în tot chipul" (Epistola către Policarp 3, 2). Martiriul este perceput ca o formă de a-L urma pe Dumnezeu, prin imitarea patimilor Sale ca om (Epistola către Romani). Imitarea se face prin comuniune, prin participare şi identificare cu viaţa Domnului, căci El este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan XIV, 6). Călătoria spre martiriu este asemănată cu trecerea soarelui care răsare în est şi călătoreşte pe cer până ce ajunge în apus, unde se prăbuşeşte de la orizont, murind, pentru a renaşte din nou în est: "Nu-mi daţi mai mult decât aceea de a fi jertfit lui Dumnezeu; jertfelnicul este încă gata; voi, ajungând prin dragoste cor, să cântaţi Tatălui în Hristos Iisus, că Dumnezeu a învrednicit pe episcopul Siriei să fie găsit vrednic de a veni din răsărit în apus. Că bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu" (Epistola către Romani 2, 2). Această imagine reconstituie drama cosmică a răscumpărării în Iisus Hristos. Dragostea desăvârşită pentru Dumnezeu elimină orice frică, dăruindu-i puterea de a renunţa la tot ce este pământesc pentru a ajunge la Dumnezeu: "La nimic nu-mi vor folosi desfătările lumii, nici împărăţiile veacului acestuia. Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărăţesc marginile pământului" (Epistola către Romani 6, 1). Stăruirea cu care Sfântul Ignatie îndeamnă la unirea cu Hristos Dumnezeu, prin Euharistie şi viaţă desăvârşită, este caracteristica nobilă a păstorului care se îngrijeşte de oile sale. Îngrijorarea pentru unitatea Bisericii, a credincioşilor cu Dumnezeu şi între ei atinge o intensitate de neegalat. Iubirea creştină trebuie să se asemene iubirii cu care Dumnezeu l-a făurit pe om, pentru care L-a trimis pe Însuşi Fiul Său, să îl aducă înapoi pe calea adevărată. Însuşi Dumnezeu este Cel care îi mântuieşte pe cei care trăiesc laolaltă în iubirea altruistă alături de cler. Viaţa în iubire lipsită de egoism pentru Dumnezeu şi aproapele este un scop în sine. Dumnezeu nu are nevoie de faptele bune ale omului, pentru că El este Atotbun şi Atotmilostiv, ci omul este cel care are nevoie de fapte bune, de rugăciune şi de post ca de un exerciţiu spiritual de iubire lipsită de egoism. Potrivit Sfântului Ignatie, trebuie să imităm viaţa Domnului prin stăruirea în credinţă, tăria rugăciunii, blândeţea duhului şi umilinţa inimii, pentru că "nici un om care mărturiseşte credinţă nu păcătuieşte şi nici cel care are dragoste nu urăşte" (Epistola către Efeseni 14, 2). Mântuirea nu este un act magic, exterior, ci unul care cere cu desăvârşire efort propriu, înălţare duhovnicească şi jertfă de sine.