Sfântul Ioan Iacob, crinul românesc înflorit în pustia Iordanului

La popasul celor 65 de ani de la trecerea la Domnul a Cuviosului Ioan Iacob în Pustiul Hozevei, se cuvin a fi amintite câteva dintre trăirile sale tainice în Hristos. Unele zărite doar ca umbre pe marginea lumii; altele, negrăite și neștiute, rămân ascunse în taina Celui ce vede toate și cunoaște adâncul inimii.

Cuviosul Ioan Iacob avea o fire retrasă, un duh contemplativ, prieten cu tăcerea și cu singurătatea plină de sens. Viața i-a fost încă de la început un drum presărat cu lacrimi, lipsuri și răstigniri sufletești. Rămas orfan de mic, a fost crescut de bunica lui, o femeie cu neîncetată rostire a rugăciunii, chemată la ceruri când el abia împlinise 10 ani, lăsându-l și mai adânc în mâinile Proniei.

Când a început a înțelege marile adevăruri, s-a întâlnit cu câțiva oameni duhovnicești de la care a învățat rânduiala Bisericii, ascultarea, nevoin­țele, răbdarea, așteptările... Unul dintre aceștia a fost arhimandritul Eugeniu Laiu, viitorul episcop, care și-a încheiat viața la câțiva ani după Sfântul Ioan Iacob, într-un loc liniștit, departe de zgomotul lumii, la Mănăstirea Horaița, în județul Neamț.

La Mănăstirea Neamț și-a aflat Cuviosul Ioan alți îndrumători pe care avea să-i pomenească mai târziu cu dragoste și recunoștință, căci l-au susținut în clipele de răscruce ale devenirii sale. Printre aceștia se numără și starețul de atunci al lavrei, Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al României.

În vremea stăreției sale, în anul 1933, Cuviosul Ioan Iacob, fiind orfan de ambii pă­rinți, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Episcopul Nicodim, după ce l-a binecuvântat și l-a îndrumat să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, i-a rânduit să facă ascultare la farmacia mănăstirii, împreună cu monahul Iov, care ducea viață sfântă. Apoi a fost numit ajutor de bibliotecar al Mănăstirii Neamț, unde se îngrijea de buna păstrare a vechilor manuscrise și împrumuta cărți pentru citit monahilor din obștea lavrei și a schiturilor din împrejurimi, după cum amintește părintele Ioanichie Bălan.

Harul preoției acolo unde Hristos S-a jertfit și a înviat

Ajuns Patriarh al României, Nicodim Munteanu nu și-a uitat ucenicii dintru început, nici pe cei în care văzuse lumina unei chemări înalte. Prin mijlocirea arhimandritului Victorin Ursache, Superiorul Așeză­min­telor românești de la Ierusalim și Iordan, a purtat cores­pon­dență cu Patriarhul Timotei al Ierusalimului. În rodul acestei legături - tainice și pline de har - se înscrie hirotonirea monahului Ioan Iacob ca ierodiacon și apoi ca ieromonah, în anul 1947, în locuri unde cerul se atinge cu pământul: în Biserica Sfântului Mormânt și la Altarul Golgotei. Puține suflete au primit harul preoției acolo unde Hristos S-a jertfit și a înviat, iar Ioan Iacob a fost unul dintre ele - semn al alegerii sale de către Dumnezeu.

Cu o sensibilitate de rară profunzime, întâlnirea dintre fratele Ilie Iacob (viitorul Sfânt Ioan Iacob) și fratele Constantin Ilie (viitorul Sfânt Cleopa) la Sihăstria rămâne una dintre acele pagini tainice și aurite din calendarul nevăzut al sfinților români. Amândoi nevoitori aspri, amândoi mistuiți de dorul după cele de Sus, purtau în ei flacăra Filocaliei - acea căutare a fru­mu­seții ascunse în inima lui Dumnezeu. Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae ar fi numit această întâlnire „o delicatețe sufletească”, și pe bună dreptate: doi munți de foc, doi pust­nici ai aceleiași râvne, închinându-și viețile veșniciei.

Cobora la biblioteca lavrei, de unde lua cu împrumut cărți de zidire sufletească

Personal, l-am auzit pe Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria vorbind adeseori despre Sfântul Ioan Iacob. Își aducea aminte că în popasurile sale pe colinele din apropierea Mănăstirii Neamț lăsa mioarele cu frații de nevoință și cobora la biblioteca lavrei, de unde lua cu împrumut cărți de zidire sufletească.

Pe unele dintre ele părintele Cleopa le-a enumerat, spunând că a lecturat în acei ani Împărțirea de Grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Alfavita duhovnicească. Poate printre înregistrările rămase de la el se găsesc și alte titluri. Cu multă tărie mărturisea că atunci a dobândit baza învățăturii sale teologice.

Despre rasoforul Ilie Iacob - cel care avea să devină, mai târziu, Cuviosul Ioan de la Hozeva - își amintea părintele Cleopa cu un fior de duioșie. Îl văzuse odinioară, într-o vară a anului 1934, venind la Schitul Sihăstria, alături de un părinte din obștea Mănăstirii Neamț. Era o vreme în care Sihăstria era încă schit, nu mănăstire, dar își purta deja în inima codrilor pecetea harului. Peste ani, în chiar timpul stăreției părintelui Cleopa, schitul avea să înflorească în duh și în rânduială.

Părintele Ioanichie Bălan a consemnat aceste amintiri ale Sfântului Cuvios Cleopa. Prin anul 1934, fratele Constantin a împrumutat de la rasoforul Ilie Iacob cartea Alfavita sufletească, scrisă de Sfântul Dimitrie al Rostovului.

În vara aceluiași an, rasoforul Ilie, venind la Sihăstria împreună cu economul marii lavre, l-a întrebat pe fratele Constantin, care păștea oile pe vale:

„- Frate Constantin, ai terminat de citit cartea Alfavita sufletească?

- Mai am de citit puțin și, după ce termin, o aduc la bibliotecă.

- Bine, frate Constantin, Dumnezeu să-ți ajute pe calea mântuirii! La Mănăstirea Neamț sunt multe cărți sfinte. Citește-le acum, cât ești tânăr, că la bătrâ­nețe vei avea alte griji!…”.

Și Sfântul Cuvios Cleopa evocă acest moment: „Mi-amintesc că odată și Sfântul Ioan Iacob, bibliotecar la Mănăstirea Neamț între anii 1933-1936, mi-a împrumutat să citesc cartea Alfavita sufletească” (Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 5, pp. 137-138).

După vreo 30 de ani a urmat vizita părintelui Cleopa în Țara Sfântă, în anul 1974. La acea vreme, Cuviosul Ioan Iacob se odihnea în mormântul său din Peștera „Sfânta Ana” de la Hozeva, loc săpat în stâncă, asemenea marilor sihaștri ai pustiei. Moaștele lui aveau să fie descoperite abia la sfârșitul anului 1979, dar harul lui plutea deja peste pustiul sfânt.

Ajuns acolo, în pustia care i-a fost ultimă nevoință și culme de sfințenie prietenului său din tinerețe, părintele Cleopa a rememorat clipele de la Mănăstirea Neamț și de la Schitul Sihăstria. În fața tăcerii aspre a Hozevei, și-a amintit de ochii blânzi și hotărâți ai celui care, în răstimpul vieții pământești, a ales singurătatea pentru a fi deplin cu Dumnezeu. O viață dusă în duh filocalic, în patria de demult a sfinților pustiei palestiniene, unde încă se mai simte bătaia aripilor cerești.

Într-un dialog cu Înaltprea­sfințitul Părinte Serafim Joantă, Cuviosul Cleopa spune: „Carol I, când a intrat în țară, ce a zis? Nihil sine Deo. Acest cuvânt a zis când l-au adus Brătienii. Nimic fără Dumnezeu. Ferdinand, alt binecuvântat rege. A făcut România Mare. El și regina Maria. [...] La plecarea de la Neamț (în Țara Sfântă, n.n.), Cuviosul Ioan Hozevitul - că eu am fost prieten bun cu el, el era la infirmerie și pe urmă l-a dat la bibliotecă - au plecat trei monahi și nu aveau bani. Au făcut o cerere la Regina Maria. Le-a dat bani să plece șapte. Iată că unul din aceia care au plecat s-a făcut sfânt: Sfântul Ioan Hozevitul, ceilalți doi s-au întors: Claudiu Derevleanu cu Damaschin Trofin. Cât de mare cinste înaintea lui Dumnezeu că a ajutat pe unul să se facă sfânt. Și vezi dumneata? Conduceau țara, dar gândul le era la mormânt...”.

În inima celui ce se roagă arde o altă flacără, care nu mistuie, ci înnoiește

În anul 2014, în ziua pomenirii lui după calendarul ierusalimitean, la 18 august, am mers în pelerinaj la Mănăstirea Sfântului Gheorghe de la Hozeva. Am sim­țit o negrăită bucurie, cu toate că temperaturile erau foarte ridicate. Când am ajuns pe marginea prăpastiei din pustiu, în drumul spre mănăstire, erau peste 35 de grade. Am rămas acolo până după prânz, două ceasuri și jumătate de liniște și lumină, petrecute în preajma moaș­telor cuviosului, în rugăciune și adâncire duhovnicească. La întoarcere, pășind iarăși prin pustiu spre drumul ce duce în Ierusalim, termometrul urca ameți­tor - aproape 50 de grade. Așa arde pustiul Hozevei vara, așa dogo­rește și Ierihonul, dar în inima celui ce se roagă arde o altă flacără, care nu mistuie, ci înno­iește.

Rămasă vie în amintirea mea este acea clipă a Acatistului, săvârșit cu evlavie în fața raclei sfinte. Pacea care m-a cuprins atunci se aseamănă greu cu cele lumești. La fel de adânc m-a impresionat și grija părintească a arhimandritului Constantin, starețul mănăstirii, față de Cuviosul Ioan Iacob - atenție născută nu doar din datorie, ci din iubire și con­știința sfințeniei.

Din păcate, nu toți cei care au păstorit acest loc înaintea lui au arătat aceeași cinstire. Unii dintre egumenii care s-au succedat în anii de după trecerea cuviosului la Domnul au fost reci, neînțelegă­tori, poate chiar potrivnici. Deși cu greutate amintesc acest lucru, trebuie spus: Sfântul Ioan Iacob i-a mustrat - aspru și cu putere - pe cel puțin doi dintre aceștia, pentru lipsa lor de evlavie și pentru necuviința arătată unui loc unde Dumnezeu a sfințit pământul prin viața sihaștrilor.

Minunile și binefacerile pe care Sfântul Ioan Iacob le-a trimis ca daruri asupra mănăstirii

Ori de câte ori mă întâlnea, fie la Hozeva, fie la Patriarhia Ierusalimului, la slujbele de la Sfântul Mormânt sau în alte locuri, arhimandritul Constantin îmi spunea despre minunile și binefacerile pe care Sfântul Ioan Iacob le-a trimis ca daruri asupra mănăstirii.

Spunea adesea că mulțimea pelerinilor - în mare parte români - a reprezentat o mângâiere și un ajutor neprețuit. Cu sprijinul lor, mănăstirea a început să renască: chiliile, biserica, potecile arse de soare au prins a înflori din nou, dar mai ales inimile celor care vin însetați de sfințenie. Nu doar zidurile s-au refăcut, ci și duhul locului a fost înnoit, întru mărturie că rugăciunea sfântului nu încetează.

Gândul nostru se ridică acum către cer, acolo unde nevoitorii din neamul nostru se roagă pentru noi. Privim spre Sfântul Ioan Iacob - pustnicul blând din Hozeva - și simțim că trecerea celor 65 de ani de la mutarea sa în ceata celor aleși nu este o îndepărtare, ci o adâncire în lumină.

Frânturi de amintiri... dar nu orice amintiri, ci ecouri dintr-o prietenie sfântă, vie și atotlucră­toare. Prietenia sfinților. Prietenia care nu cunoaște moarte. Nici sfârșit...