Sfântul Niceta de Remesiana, ierarh misionar şi teolog cu glăsuire de liră
Sfântul Niceta s-a născut în anul 340, la sud de Dunăre, în vechea localitate Remesiana, nu departe de cetatea Niş, astăzi cu numele de Bela Palanka, din Serbia. Rânduit arhiereu pentru credincioşii din aceste locuri, sfântul a agonisit o bogată lucrare mărturisitoare, aducând prin scrierile sale cuvântul lui Dumnezeu strămoşilor noştri daco-romani.
Menţionat cu predilecţie între făuritorii de credinţă creştină pe meleagurile sud şi nord-dunărene, Sfântul Niceta, Episcopul de Remesiana, se bucură de o cinstire aparte în calendarul nostru, fiind pomenit cu numele, în fiecare an, în ziua prăznuirii Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie.
Patrologii români, începând cu părintele profesor Ioan G. Coman şi Mitropolitul Nestor Vornicescu, îl aşază în rândul sfinţilor daco-romani, luând în calcul bogata sa activitate catehetică, misionară şi teologică în spaţiul din sudul şi nordul Dunării. Despre acest lucru dă mărturie însuşi bunul său prieten Paulin de Nola, lăsându-ne ca încredinţare unul din poemele sale: „La cuvântu-ţi cald, scitul se-mblânzeşte;/ şi amândoi dacii:/ Unu-arând pământul, iar altu-n sarică/ Mânându-şi din urmă pe-al Dunării ţărm/ Turmele bogate” (Paulinus Nolanus, Carmen XVII, în CSEL, 30, 1984, p. 81).
Deşi literatura patristică mai menţionează alţi doi scriitori bisericeşti cu numele de Niceta (Niceta de Aquilea şi Niceta de Trier), totuşi, importanţa personalităţii sale şi moştenirea scrisă pe care ne-a lăsat-o nu ne dau voie să alunecăm în vreo confuzie. În acest sens, părintele profesor Ioan G. Coman este de părere că Sfântul Niceta ar putea fi socotit alături de marii dascăli ai Bisericii Primare, Sfinţii Ioan Hrisostom, Vasile cel Mare sau Sava de la Buzău. La rândul său, Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei îi conferă Sfântului Niceta un loc aparte în cuprinsul lucrării sale: „Primele scrieri patristice în literatura noastră. Sec. IV-XVI” (Craiova, 1984). De aici aflăm că „Sfântul Niceta s-a preocupat de viaţa duhovnicească a creştinilor atât din Dacia Mediterranea, cât şi din Dacia Ripensis, pe ambele ţărmuri dunărene sălăşluind acelaşi popor daco-roman. O Ortodoxie adâncă şi limpede se află în cele şase cărţi ale Catehismului său şi în celelalte opere misionare scrise de o minte vestită în lumea creştină a secolelor V şi VI. Sfântul Niceta n-a fost numai izvor de Ortodoxie, ci şi de romanizare pentru daci, bessii, sciţii de la Dunăre. Scrierile patristice elaborate în limba latină de Sfântul Niceta de Remesiana, care în mare parte s-au păstrat până astăzi, au fost elogios consemnate de istoriografi, precum Casiodor şi Ghenadie de Marsilia” (Primele scrieri patristice, pp. 83-84).
Moştenirea scrisă
Între însemnările care ni s-au păstrat de la dânsul, nu pot fi trecute cu vederea valoroasele lucrări teologice în limba latină: „Libelli instructiones” („Cărticele de învăţături”), „De vigiliis servorum Dei” (Despre privegherea robilor lui Dumnezeu”), „De Psalmodie bono” („Despre foloasele cântării de Psalmi”), „De diversis applellationibus” („Despre diferitele numiri”) şi, nu în ultimul rând, „Te Deum laudamus” („Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”). Prima dintre ele este socotită a fi şi cea mai importantă. În cele şase cărţi pe care le cuprinde, lucrarea Sfântului Niceta dezvoltă o teologie practică şi aplicată, dedicată întru totul celor care veneau la Taina Sfântului Botez. Aici, pe lângă diversele îndrumări practice, sfântul „abordează şi teme doctrinare, cum ar fi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi dumnezeirea Duhului Sfânt. Totodată, el vorbeşte împotriva practicării genethliologiei, a horoscopului. Reţinem apoi comuniunea de idei cu teologia răsăriteană, în speţă cu cea a Sfântului Chiril al Alexandriei, care-l include pe Niceta în marea tradiţie a Bisericii Răsăritene, deşi este scriitor de limbă latină” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, 2003, p. 601).
„Te Deum laudamus”
Sfântul Niceta de Remesiana a rămas mai degrabă în memoria vie a Bisericii noastre printr-un singur imn. Este vorba despre mult cântatul şi mult iubitul „Te Deum laudamus” – „Pe Tine, Dumnezeule, Te tăudăm”. Adevărată capodoperă a geniului liturgic, cântarea a fost în decursul timpului destul de contestată în ceea ce priveşte paternitatea şi autoritatea scriitorului ei. Au existat opinii care l-au invocat ca autor pe Dom Morin, însă cele mai multe dintre ele l-au confirmat cu argumente pe Sfântul Niceta. Despre această cântare, patrologii spun că ar fi „cea mai frumoasă relicvă (de limbă latină) a Bisericilor ce se împodobesc cu timpurile romanice” şi chiar ar depăşi operele în versuri ale Sfântului Ambrozie, Fericitului Augustin sau Sfântului Ilarie de Poitier, dat fiind faptul că aceştia „au scris imnele lor în metrul ritmic, nu în proză ritmată”. Pe scurt, „Te Deum laudamus este o adevărată teologhisire cântată, o expresie muzicală a liniilor mari ale teologiei lui Niceta. În acest imn există aceeaşi mişcare şi unduire a ideilor şi a stilului ca în toate celelalte opere ale Sfântului Niceta de Remesiana. Nici un cuvânt din imn nu lipseşte din sublinierile pe care le cuprinde ansamblul operei sale... De şaisprezece secole, creştinii ortodocşi îşi unesc glasurile în sfintele locaşuri, în împrejurările cele mai diferite care implică rugăciunea plină de evlavie, preamărind pe Dumnezeu prin stihurile pline de credinţă, iubire, speranţă în ajutorul Lui” (Primele scrieri patristice ..., p. 89).
Sfântul Niceta de Remesiana, ierarh ales al credincioşilor daco-romani, teolog cu glăsuire de liră, se alătură în chip providenţial aleşilor sfinţi străromâni din ţinuturile dunărene, contribuind esenţial „la patrimoniul limbii române în stadiul pe care ea îl parcurgea în epocă”. A trecut la cele veşnice în anul 414, fiind menţionat ultima dată în
documentele Papei Inocenţiu I (409-415).