Sfaturi practice în biserică: Cântarea în biserică şi persoanele care se îndeletnicesc cu aceasta

O problemă foarte importantă, care nu trebuie nesocotită, este aceea a modului cântării din biserică şi a persoanelor care o execută în sfântul lăcaş.

Amintim în acest sens că există o hotărâre sinodală din perioada patristică, care reglementează această problemă. Este vorba despre canonul 75 al Sinodului Trulan (din anul 692) sau Sinodul V-VI Ecumenic de la Constantinopol, care rânduieşte următoarele: "Voim, ca cei ce se află în biserică spre a cânta, să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete), şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare aminte şi smerenie, să aducă cântări lui Dumnezeu, Cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt (al psalmistului David - n.n.) a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici". Acest canon, după cum se poate observa, rânduieşte un adevărat "program" duhovnicesc în ceea ce priveşte forma cântării în biserică, delimitând în mod clar cântarea profană, lumească, de modul cântării sfinte din biserică. Normele acestui canon au rămas valabile pentru toate timpurile, până astăzi. Astfel, el rânduieşte ca în biserică să se cânte în mod cuviincios şi cu toată evlavia, evitându-se adăugiri şi cuvintele nepotrivite şi mai ales strigătele, inclusiv melodiile nepotrivite pentru exprimarea trăirii religioase, păstrându-se cu fidelitate tezaurul liturgic al textelor sfinte păstrat în cărţile noastre de cult, precum şi cântarea autentică bizantină, pe care Biserica Ortodoxă a păstrat-o încă de la începuturile ei. Cântarea din biserică exprimă de fapt rugăciunea pe care o înălţăm către Dumnezeu, pentru ca Acesta să se milostivească faţă de păcatele noastre. De aceea, cel care se roagă trebuie să-şi exprime simţămintele sale chiar şi în cântare, în mod umil, căci cel care ridică tonul în cântare vădeşte prin aceasta mândrie şi lipsă de evlavie. Pentru aceasta, şi canonul rânduieşte ca toţi cei care cântă în biserică să nu-şi silească firea lor pentru a striga puternic. Cântăreţii sunt datori aşadar să aducă lui Dumnezeu cântarea lor cu multă luare-aminte, urmând îndemnul psalmistului David, care zice: "Slujiţi Domnului cu frică şi cu cutremur". O altă problemă este aceea că în Biserica Ortodoxă nu se îngăduie nici un alt mod de cântare în afara glasului omenesc. Nu sunt permise instrumentele în cântare, pentru că singur glasul uman poate exprima simţământul credinţei şi al evlaviei, celelalte sunete instrumentale fiind neînsufleţite şi având doar o valoare estetică. După cum se poate lesne observa din textul canonului, cântarea bisericească se execută în sfântul lăcaş, urmând anumite norme foarte bine stabilite, pentru a evita orice forme de cântare ieşite din tradiţia şi rânduiala Bisericii dintru începuturi, evitându-se astfel inovaţiile în cântare, de orice natură ar fi ele.