Sfaturi practice în Biserică: Creştinul în vacanţă
Psihologic şi religios vorbind, acest subiect nu este uşor tranşabil. De altfel, abordarea din titlu poate constitui pentru unii o ingerinţă. Mai degrabă pentru aceia dintre noi care practică un creştinism "profesional", în schimburi. "Până şi în vacanţă am datorii moral-religioase? Nu are dreptul şi omul să-şi relaxeze puţin viaţa sub aspectul principiilor creştine măcar în cele câteva zile de concediu tradiţional!? Vacanţa e vacanţă, nu?" Iată cum problema selecţiei unei destinaţii în acest sens devine, pentru creştinul consecvent cu el însuşi, una destul de sensibilă. De ce? Ne mai întrebăm? Este cât se poate de evident. Ofertele turistice din panorama sezonieră de profil consună fervent în punctele lor esenţiale: distracţie la cote maxime, desfătări culinare, program nocturn de calitate, senzaţii tari etc. Cu o agresivitate ingenioasă, firmele şi agenţiile din domeniu se întrec în a găsi ecuaţia şederii plăcute în locuri mirifice. Pe scurt şi altfel spus, totul pentru trup, nimic pentru suflet. Accepţiunea curentă a unei vacanţe "de vis" exclude cu desăvârşire orice activitate spirituală. Ingredientul ei de bază pare a fi un fel de apatie psihosomatică trândavă, menită, chipurile, să resurseze organismul, făcându-l să defuleze oarecum, după un lung timp de stres şi efort ocupaţional. În aceste condiţii, chiar cu libertatea de a opta, creştinul simte cum îi este impusă o schimbare bruscă de perspectivă. De la viaţa cumpătată, decentă, trezvimică pe care încearcă să o cultive de-a lungul anului ar trebui acum să intre într-o atmosferă care, în general, duce lucrurile prea mult în direcţia opusă. În faţa unui atari contrast cred că numai simţul călit al echilibrului moral îi poate folosi. De prisos a mai observa că, pe fondul crizei economice acute pe care o traversăm, astfel de anunţuri seducătoare trezesc din ce în ce mai multe şi adânci frustrări. Dar aceasta este o altă discuţie. Pe de altă parte, este cunoscut faptul că perioadele de vacanţă ne modifică sensibil bioritmul şi, în consecinţă, psihologia. Poate că aici ar trebui căutată explicaţia unei aparente incompatibilităţi între dispoziţia estivală şi viaţa religioasă. Percepută eronat ca o datorie şi nu ca o chemare divină spre continuă renaştere şi înnobilare lăuntrică, viaţa creştină poate dobândi astfel de sincope. N-aş vrea, văzând lucrurile astfel, să comunic o atitudine radicală, generatoare de dihotomii forţate, părând în cele din urmă, cum ar spune un celebru personaj caragialian, "mai catolic decât papa, când vine vorba de prinţipuri". Nici să victimizez artificial şi neveridic statutul creştinului care, de altfel, cum spuneam, poate alege oricând alternativa potrivită stării de spirit pe care şi-o doreşte. Cred doar că tendinţa hedonistă pe care o investim excesiv în mult-aşteptata vacanţă anuală pune în lumină, uneori subtil, dar de cele mai multe ori prea vizibil, o discordanţă care nu ar trebui să se regăsească în comportamentul nostru.