Sfaturi practice în Biserică: Parohia şi mănăstirea în viaţa credincioşilor

Când vorbim despre parohie, avem în vedere definiţia dată de "Statutul pentru funcţionarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române" care spune că "parohia este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordonată centrului eparhial… condusă de un preot paroh numit de chiriarh …".

Mănăstirea este, potrivit aceluiaşi Statut, "o comunitate de călugări sau călugăriţe care s-au hotărât în mod liber să-şi ducă viaţa în înfrânare, sărăcie de bunăvoie şi ascultare". Din aceste două definiţii vedem destul de clar diferenţele dintre parohie şi mănăstire, diferenţe care într-un fel sau altul completează situaţia omului religios pe pământ. Când vorbim despre relaţia dintre parohie şi mănăstire, în primul rând avem în vedere rugăciunea pe care o facem unul pentru celălalt: "pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici...", "pentru fraţii noştri ieromonahi... monahi şi monahii..."; apoi avem în vedere pelerinajul sau vizitarea acestora cu folos duhovnicesc prin participarea la sfintele slujbe şi folosul cultural-istoric, arhitectural şi estetic religios. Mănăstirile au un program special de rugăciune, mult mai bogat decât parohiile, deci pot fi pentru credincioşi un sprijin şi întărire în viaţa de rugăciune a celor care se ostenesc mai mult, chiar şi în viaţa de mirean. Mănăstirile au fost şi sunt în continuare spaţii de cultură şi de linişte duhovnicească, iar parohiile, din ce în ce mai mult, spaţii cu diferite activităţi care înfloresc viaţa religioasă, culturală şi socială a credincioşilor. De aici rezultă clar o completare şi susţinere reciprocă dintre parohie şi mănăstire. Acest lucru determină ca între parohie şi mănăstire să se producă o relaţie de frăţietate şi de interes comun în vederea mântuirii credincioşilor. Astfel, credincioşii pot fi îndrumaţi de către preotul paroh să participe la slujbe sau la diferite momente culturale din viaţa anumitor mănăstiri, desigur, cu limitele impuse pentru ca rânduiala vieţii călugăreşti să nu fie cumva tulburată. Preoţii din cadrul parohiilor, cu binecuvântarea chiriarhului, pot face schimb de experienţe cu preoţii rânduiţi în spaţiul monahal. Câte lucruri nu pot fi de folos! Duhul ascultării, al vocaţiei personale, al smereniei şi rugăciunii, rânduiala şi focul slujirii; lucruri care determină atât viaţa mănăstirească, cât şi cea parohială. Deci, când vorbim despre relaţia dintre parohie şi mănăstire în vederea mântuirii credincioşilor, ajungem la una dintre cele mai frumoase şi mai de folos situaţii din viaţa omului religios, din viaţa Bisericii.