Sfaturi practice în Biserică: Pedagogia mărturisirii păcatelor

Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii este cunoscută în spiritualitatea creştină şi sub numele, plăsmuit de înţelepciunea patristică, de "taina îndreptării" sau, mai profund spus, "taina vieţii". Aceasta întrucât, prin ea, creştinul îşi regăseşte reperul spiritual şi moral pierdut prin refuzul conlucrării cu Dumnezeu. Pentru că prin păcatele şi patimile cărora, în mod liber, le deschidem uşa fiinţei noastre, nu comitem altceva decât o sinucidere sufletească, despărţindu-ne de voia şi dragostea infinită a lui Dumnezeu. Ei bine, calea întoarcerii, a regenerării, a refacerii acestui "dialog al dragostei" (după cum îl numeşte părintele Stăniloae), dintre noi şi Sfânta Treime se regăseşte în acea cutremurătoare şi totuşi minunată rânduială a spovedaniei. În acel dialog învăluit în taină pe care îl avem cu duhovnicul, în faţa icoanei Mântuitorului, sufletul iese mai luminat, mai uşor şi mai puternic de fiecare dată. Credincioşii noştri trebuie să ştie că nu doar mărturisirea, fie ea şi completă a păcatelor sau a greşelilor săvârşite, epuizează Taina Spovedaniei.

Mărturisirea propriu-zisă, însoţită de căinţă, eliberează, într-adevăr, conştiinţa de povara unor fapte, atitudini şi chiar gânduri pe care le simţim potrivnice lui Dumnezeu sau semenilor. Însă îndreptarea este esenţială. Procesul educării duhovniceşti şi morale a tuturor acelor puteri lăuntrice deturnate de la menirea lor curată şi înălţătoare desăvârşeşte actul mărturisirii păcatelor. Vindecarea modului de gândire, a simţirii şi mai ales a puterii noastre voluntare constituie finalitatea Spovedaniei. Harul iertării păcatelor pe care Dumnezeu îl comunică prin Taina Mărturisirii se prelungeşte, ca putere şi dar, celui care conlucrează cu el în pocăinţă. În acest sens, duhovnicul, după ce a ascultat mărturisirea şi a identificat boala sufletească a penitentului, îi adresează îndrumările cele mai potrivite pentru ca persoana în cauză să poată lupta eficient cu păcatul. Această călăuzire duhovnicească include adesea modalităţi practice, concepute sub forma unui program de viaţă moral-creştină (milostenie sub diverse forme, lecturi pentru luminarea credinţei, participarea cu regularitate la Sfânta Liturghie, metanii, rugăciuni de pocăinţă ş.a.) prin care să lucrăm la însănătoşirea sufletească. În funcţie de caz, acest program de vieţuire creştinească poate cuprinde şi anumite interdicţii (printre care, cea mai grea, oprirea temporară de la primirea Sfintei Împărtăşanii), însă şi acestea îndeplinesc un rol pedagogic, nicidecum unul punitiv. Totodată, aceste măsuri ale disciplinei morale şi ale evlaviei ne ajută să înţelegem mai bine viaţa de credinţă şi să ne-o însuşim în mod responsabil. De aceea, împlinirea canonului şi respectarea îndrumărilor concrete date de preotul duhovnic (aspecte ce pot fi revizuite ori dezvoltate pe parcurs, în cadrul unei relaţii permanente cu acesta) reprezintă jertfa noastră personală adusă ca mulţumire pentru iubirea iertătoare a lui Dumnezeu.