Sfinţenia - asemănarea omului cu Dumnezeu

Sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor

În persoana sfântului, prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extre­ma sa atenţie faţă de ce­­lălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, u­ma­­nitatea este tămăduită şi în­­noită. Cum se manifestă în mod concret această umanita­te în­noită? Sfântul lasă să se în­tre­vadă faţă de fiecare fiinţă u­ma­nă un comportament plin de de­licateţe, de transparenţă, de pu­ritate în gânduri şi în senti­men­­te. Delicateţea sa se răs­frân­ge chiar şi asupra anima­le­lor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iu­birii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iu­bire tratând aceste daruri cu ne­păsare şi indiferenţă. El res­pec­tă pe fiecare om şi fiecare lu­cru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o com­pasiune profundă.

Sfântul Isaac Sirul spune des­pre compasiunea sfântului: „Ce este un suflet, o inimă pli­nă de compasiune? Este o ar­de­re a inimii pentru fiecare făp­tu­ră: pentru oameni, pentru pă­sări, pentru animale, pentru tâ­râtoare, pentru diavoli. Gân­dul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi ş­i­roa­ie de lacrimi. Iar compasiunea a­dâncă şi intensă care stă­pâ­neş­te inima sfinţilor îi face in­ca­­pabili să suporte vederea ce­lei mai mici răni, oricât de ne­în­semnate, făcute vreunei făp­turi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pen­tru animale, pentru duş­manii adevărului şi pentru cei ce le fac rău”¹.

Cât despre Sfântul Calinic de la Cernica, când nu avea bani să dea săracilor în orice o­raş s-ar fi aflat, el se întorcea plân­gând către cei din preajma sa: „Faceţi-mi rost de bani să-i dau acestor frăţiori ai lui Iisus” (cf. Mt. 25, 40. 45).

Această compasiune desco­pe­ră o inimă delicată, extrem de sensibilă, străină de orice as­­prime, indiferenţă şi brutali­ta­­te. Ea ne arată că înăsprirea es­te roada păcatului şi a pati­mi­­lor. În comportamentul sfân­tu­­lui, până şi în gândurile lui, nu se întâlneşte nici vulgarita­te, nici josnicie, nici meschi­nă­rie. Nici urmă de afectare, nici lip­să de sinceritate. În el culmi­nea­ză gingăşia, sensibilitatea, tran­sparenţa şi ele se asociază cu­r­ăţiei, atenţiei generoase fa­ţă de oameni, disponibilităţii prin care el participă cu toată fi­inţa sa la problemele şi ne­ca­zu­rile lor. În toate aceste ca­li­tăţi se manifestă o realizare ex­cep­­ţională a umanului.

Există într-adevăr o distinc­ţie şi o nobleţe plină de afec­ţi­u­ne în aceste forme superioare ale gingăşiei care lasă în urmă dis­tincţia şi nobleţea obişnuite, dis­tante şi formale. Această gin­găşie nu evită contactele cu oa­menii cei mai umili şi nu se spe­rie de situaţiile în care alţii ar crede că se înjosesc. Modelul a­cestei gingăşii este „kenoza” lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de pă­cătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. „Kenoza” lui Hristos este o gin­găşie spirituală. El îşi arată prin aceasta voinţa de a nu-i a­pă­sa pe cei umili, de a nu-i stân­jeni. Prin „kenoză”, El a vrut să deschidă drum spre ini­ma lor. Prin gingăşie voia să-i fa­că să renunţe la brutalitate, în loc ca ei să persiste într-o du­ritate în care dispreţul celui in­ferior corespunde celui al superiorului.

Prin „kenoza” Sa, Hristos a vrut să frângă zidul bru­ta­li­tă­ţii şi durităţii care învăluie ca o co­chi­lie, pentru a o apăra, deli­ca­ta e­senţă a umanităţii ade­vă­ra­te.

În gingăşia comportamentului lor, sfinţii s-au inspirat din „ke­noza” lui Hristos. Ei sunt, în a­celaşi timp, precursorii etapei vii­toare a umanităţii când în re­laţiile umane va domni gin­gă­şia. Căci oamenii, mereu ne­sa­­tisfăcuţi de egalitatea exteri­oa­ră pe care reuşesc să o reali­ze­ze între ei, aspiră acum spre un nivel superior al relaţiilor re­ciproce marcate de gingăşie.

Graţie unei conştiinţe a cărei sen­sibilitate a fost hrănită şi de­săvârşită prin această sen­si­bi­­litate a lui Dumnezeu făcut om pentru oameni la care ei par­­ticipă, sfinţii sesizează stă­ri­le de spirit cele mai discrete ale celorlalţi şi evită tot ce ar pu­tea să-i contrarieze, fără a o­mi­te totuşi să-i ajute să triumfe asupra slăbiciunilor lor şi să-şi învingă dificultăţile. De a­ce­ea un sfânt este căutat ca un con­fident al secretelor celor mai intime. Căci el este capabil să citească la ceilalţi o nevoie a­bia schiţată, tot lucrul bun pe ca­re ei îl pot dori. El se gră­beş­te atunci să împlinească a­ceas­tă cerere şi se dăruie în în­tre­gi­me. Dar el citeşte la ceilalţi şi ne­curăţiile lor, chiar şi pe cele pe care ei le ascund mai abil. Com­pasiunea sa devine atunci cu­răţitoare prin forţa delicată a pro­priei sale curăţii şi prin su­fe­rinţa pe care i-o provoacă in­ten­­ţiile rele ale celorlalţi sau do­rinţele lor perverse. Şi aceas­tă suferinţă rămâne în el.

În fiecare din aceste situaţii, el ştie când şi ce trebuie să fa­că; ştie de asemenea când trebuie să tacă şi ce trebuie să fa­că. Acest discernământ subtil al sfinţilor, manifestare nouă a no­bleţei distincţiei lor, poate fi con­siderat un fel de „diplomaţie pastorală”.

Din persoana sfântului se re­varsă mereu un duh de gene­ro­zitate, de autojertfire, de a­ten­ţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură ca­re îi încălzeşte pe ceilalţi şi ca­re le dă sentimentul că au do­bândit putere şi îi face să sim­tă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevi­no­­vat, totdeauna gata să se jert­fească, să ia asupra sa du­re­rile celorlalţi, dar şi un zid ne­clintit pe care toţi se pot sprijini. Participând astfel la desti­nul celorlalţi, el face uneori do­va­da unei mari discreţii, alteori dim­potrivă el se manifestă cu efu­ziune. Inutil să mai amin­tim dezinteresul său desăvârşit în relaţiile cu ceilalţi.

De altfel, nimeni nu este mai sme­rit decât el, mai lipsit de ori­ce artificialitate, mai depar­te de orice fanfaronadă, mai „fi­resc” în comportamentul său, de­şi acceptă şi înţelege tot ceea ce este cu adevărat omenesc, toa­te situaţiile modeste şi uneori ridicole ale umanităţii noastre care este mare doar atunci când nu se laudă cu măreţia sa. Sfân­tul creează astfel, de în­da­tă, o atmosferă de familiarita­te, de apropiere umană, de inti­mi­tate între el şi ceilalţi. În a­cest fel, el umanizează relaţiile cu ceilalţi şi le imprimă o pe­ce­te de autenticitate, pentru că el în­suşi a devenit profund uman şi autentic. El vorbeşte cu gin­gă­şie, evitând să numească în mod brutal cu numele lor slă­bi­ciu­­nile celorlalţi, în acelaşi timp creează condiţiile unei re­la­ţii directe, sincere şi deschise a celorlalţi cu el; îi împinge astfel să-i mărturisească sincer slă­biciunile şi păcatele lor şi le dă puterea de a le birui.

Sfinţii au ajuns la simplita­tea pură pentru că au depăşit în ei înşişi orice dualitate, orice du­plicitate, spune Sfântul Ma­xim Mărturisitorul. Ei au de­pă­şit lupta dintre suflet şi trup, din­tre bunele intenţii şi faptele pe care le săvârşesc, dintre a­pa­­renţele înşelătoare şi gându­ri­le ascunse, dintre ceea ce pre­tin­dem că suntem şi ceea ce sun­tem de fapt. Ei s-au „sim­pli­fi­­cat” pentru că s-au dăruit în în­tregime lui Dumnezeu. Este mo­tivul pentru care se pot dă­rui în întregime şi oamenilor, în relaţiile cu aceştia. Dacă e­vi­tă uneori să numească cu bru­ta­­litate pe nume slăbiciunile a­ces­tora, o fac pentru a nu-i des­cu­­raja şi pentru ca şi în ei să spo­rească ruşinea, delicateţea, re­cunoştinţa, simplitatea şi sin­ce­ritatea.

Sfinţii dau întotdeauna curaj. Uneori ei micşorează pentru aceasta proporţiile exagera­te de închipuire pe care oame­nii le atribuie prin imaginaţie slă­biciunilor lor, păcatelor şi pa­timilor lor. Ei îi vindecă de sen­timentul deznădejdii sau al ne­putinţei totale. Dar uneori ei re­duc de asemenea şi orgoliul ce­lorlalţi, cu un umor delicat. Ei surâd, dar nu râd cu zgomot sau sarcastic. Alteori în faţa fap­telor imorale şi a patimilor con­damnabile ei îşi arată serio­zi­­tatea, dar nu inspiră nicioda­tă spaimă. Ei acordă o valoare in­finită celor mai sărmani oameni, pentru că întrupându-se Fi­ul lui Dumnezeu Însuşi a dat a­ceastă valoare infinită tutu­ror oamenilor. În fiecare om ei îl văd pe Hristos, cum spun în cu­getările lor unii părinţi du­hov­niceşti. Dar, în acelaşi timp, ei înjosesc orgoliul celorlalţi dân­du-se pe sine pilde de sme­re­nie. Astfel ei restabilesc ne­în­cetat egalitatea naturală dintre oameni.

Prin smerenia sa, sfântul tre­ce aproape neobservat, dar el se face totdeauna prezent când e nevoie de sprijin, de mân­gâiere, de încurajare. El ră­mâne alături de cel pe care toţi l-au părăsit. Pentru el nici o greutate nu este de netrecut, nici o piedică de neînvins, când e vorba de a scoate pe cineva din­tr-o situaţie disperată. El vă­deşte atunci o putere şi o di­bă­cie uimitoare, îngemănate cu un calm şi o încredere de nez­druncinat, pentru că el cre­de cu tărie în ajutorul lui Dum­nezeu cerut printr-o rugăciune stă­ruitoare.

El este fiinţa umană cea mai sm­e­rită, dar în acelaşi timp el es­te o figură neobişnuită şi ui­mi­toare. El provoacă la ceilalţi sen­timentul că au descoperit în el, şi prin el în ei înşişi, umani­ta­­tea adevărată.

Această umanitate a fost a­tât de acoperită de artificial, de vo­inţa de a părea în loc de a fi, în­cât, atunci când ni se dez­vă­luie, ea ne uimeşte ca ceva ce nu este natural. Sfântul es­te cel mai binevoitor dintre oa­me­ni şi în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel ca­re atrage cel mai mult aten­ţia şi provoacă cel mai mult res­­pect. Pentru fiecare el de­vi­ne un apropiat, cel care te în­ţe­le­ge cel mai bine, cel care te fa­ce să te simţi în tihnă alături de el şi în acelaşi timp te face să te simţi stânjenit făcându-te să-ţi vezi propriile insuficienţe mo­ra­le şi păcate pe care eviţi să le pri­veşti. El te copleşeşte prin mă­reţia simplă a curăţiei sale şi prin căldura bunătăţii şi a­ten­ţiei lui; el produce în noi ru­­şi­nea de a avea un nivel mo­ral a­tât de jos, de a fi desfigurat u­ma­nitatea în noi, de a fi ne­­cu­raţi, artificiali, plini de du­plici­ta­­te, de mes­chinărie. Toa­te a­ces­­tea do­bân­desc un re­lief sur­prin­zător în compa­ra­ţia pe care fă­ră să vrem o fa­cem între noi şi el.

Sfântul nu face uz de nici o for­ţă pământească, nu dă ordi­ne cu asprime, nu porunceşte cu severitate. De asemenea, nici o critică nu se ridică în noi îm­potriva lui şi nu simţim năs­cân­du-se nici o împotrivire faţă de el. Căci el întruchipează pen­tru noi persoana lui Hris­tos, deopotrivă delicată şi pu­ter­nică. Şi astfel, nu căutăm să ne ascundem de el sau să ne es­chi­­văm în faţa sa; sau poate vom căuta să-l evităm mai mult decât pe cel care ar co­man­­da cu severitate. Căci în el sim­ţim această ireductibilă fer­mi­­tate, totala identificare a per­soanei sale cu binele, deşi a­ceas­­tă fermitate în convingeri, în viaţă, în opinii şi în sfaturile pe care le dă este o fermitate fă­ră crispare.

Acesta este motivul pentru ca­re, prin caracterul lor cu totul paradoxal, părerile şi sfatu­ri­le pe care el le exprimă cu de­li­cateţe, cu privire la ceea ce ar tre­bui să facem, devin pentru noi porunci mai imperioase de­cât orice poruncă pământeas­că, porunci pentru a căror îm­pli­­nire am fi capabili de orice e­fort şi orice sacrificiu. Căci gin­gă­şia sfântului este deopotrivă fer­mitate şi bunătate. Şi una şi al­ta se situează în iradierea di­vi­­nă şi lasă să transpară ordi­nea bunătăţii divine care prin blân­deţe se impune cu o autori­ta­­te absolută. În acelaşi fel, sfa­tul sfântului se impune ca o e­li­berare de această desfigura­re şi de această neputinţă în ca­re ne aflăm, de această ne­în­cre­dere care se află în noi. Sim­ţim ceea ce sfântul ne-a reco­man­­dat ca o putere şi o lumină si­gură pe calea mântuirii pe ca­re ne-a făcut să mergem pentru a ne salva de resemnarea care ne pierdea. Simţim că prin sfânt ajungem la puterea şi lu­mi­­na ce vin din izvorul suprem al puterii şi al luminii, dar şi la bu­nătatea care ţâşneşte de la iz­vorul suprem al bunătăţii. Ne te­mem totuşi ca sfântul să nu-şi cufunde privirea în sufletul nos­tru, cum ne temem să nu se des­copere un adevăr care ne-ar fi defavorabil, dar pe care totuşi îl aşteptăm întocmai ca pe pri­vi­rea medicului de o competen­ţă neîndoielnică şi de o prietenie sigură. El ne va da - o ştim - şi diagnosticul, şi remediul efi­ca­ce, pentru a ne vindeca de o ma­ladie despre care ştim în mod vag că este mortală.

În gingăşia, în blândeţea şi sme­renia lui percepem o putere pe care nici o altă putere pă­mân­tească nu o poate încovoia pen­tru a o face să cadă din cu­ră­ţia ei, din iubirea sa pentru Dum­nezeu şi pentru oameni, din voinţa sa de a se dărui lui Dum­nezeu cu totul şi de a sluji oa­menilor pentru a-i ajuta să se mântuiască.

Cel care se apropie de un sfânt descoperă în el culmea bu­nătăţii şi a curăţiei, a­co­pe­ri­tă de voalul smereniei care o fa­ce încă şi mai atrăgătoare. Tre­buie să facem un efort ca să des­coperim strădaniile renun­ţă­rilor sale ascetice şi ale iubi­rii sale de oameni, dar măreţia sa impune prin aerul de bu­nă­ta­te, de simplitate, de smerenie şi de curăţie care se degajă din el. Măreţia sa coincide cu a­pro­p­i­erea lui. El este ilustrarea mă­reţiei în „kenoză” sau în u­mi­linţă. Din persoana sfântului stră­luceşte un calm, o pace, pe ca­re nimic nu o poate tulbura. Dar acest calm, această pace es­te cucerită şi menţinută prin­tr-o luptă susţinută. În acelaşi timp, sfântul ia parte la du­re­ri­le celorlalţi până la lacrimi. Sfân­tul este înrădăcinat în sta­tor­­nicia iubirii şi a suferinţei Dum­nezeului întrupat, pentru că această iubire iradiază din Dum­nezeu Cel care S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni. El se odihneşte în veşnicia pu­te­­rii şi bunătăţii lui Dumnezeu de­venite în Hristos accesibile oa­menilor, spune Sfântul Ma­xim Mărturisitorul, căci el este în întregime marcat de pre­zen­ţa lui Dumnezeu, întocmai ca Mel­chisedec². Dar rămânerea sa în iubirea veşnică de Dum­nezeu şi de oameni nu exclude par­ticiparea lui la durerile oa­me­nilor şi la aspiraţiile lor bu­ne, aşa cum Hristos nu în­ce­tea­ză să fie pentru ei în stare de jert­fă şi nici îngerii nu în­ce­tea­ză să le ofere neîncetat slujirea lor. Căci rămânerea în iubirea com­pătimitoare şi miloasă este ea însăşi o veşnicie, o veşnicie vie. Aceasta este „odihna”, li­niş­tea, „sabatul” în care au intrat sfinţii (Evr. 3, 18-4, 14), cei ca­re au ieşit din Egiptul pati­mi­­lor. Nu este sabatul Nirvanei in­sensibile. Căci odihna sfân­tu­lui în veşnicia iubirii neclin­ti­te, a iubirii lui Dumnezeu pen­tru oameni, are puterea de a-i atrage şi pe ceilalţi spre ea şi de a-i ajuta astfel să-şi învingă du­rerile cu curaj, să nu cadă în dez­nădejde. Din această cauză sfân­tul este un înain­te­mer­gă­tor şi sprijinitorul umanităţii pe calea care duce la des­ă­vâr­şi­rea viitoare a eshatonului.

Sfântul a triumfat asupra tim­pului fiind puternic ancorat în timp. El a atins astfel cea mai mare asemănare cu Hris­tos Care, deşi în ceruri, este în a­celaşi timp cu noi cu cea mai ma­re eficienţă. Sfântul Îl poar­tă pe Hristos în el cu puterea ne­biruită a iubirii Sale pentru mân­tuirea oamenilor.

Sfântul reprezintă firea o­me­­nească curăţită de zgura sub­­­umanului sau inumanului. Es­te îndreptarea umanului des­figurat de animalitate; el re­pre­zintă firea omenească a că­rei transparenţă restaurată la­să să se străvadă modelul de bu­nătate nemărginită, de pu­te­­re şi sensibilitate infinită Ca­re este Dumnezeul întrupat. El es­te chipul restabilit al Ab­so­lu­tu­lui viu şi personal devenit om, un pisc al unei înălţimi a­me­ţ­itoare, dar şi al unei a­pro­pieri extrem de familiare prin u­manitatea sa desăvârşită în Dum­nezeu. Este persoana an­ga­jată într-un dialog pe deplin des­chis şi neîncetat cu Dum­nezeu şi cu oamenii. Este trans­pa­­renţa clară a zorilor luminii di­vine eterne în care se va de­săvârşi umanitatea. Este refle­xul maxim al umanităţii lui Hris­tos.

Părintele Dumitru Stă­ni­loae, Rugăciunea lui Iisus şi ex­pe­­rienţa Duhului Sfânt, II. Ca­lea isihastă, Gingăşie şi sfin­ţe­nie, Editura Deisis, 2003, pp. 53-63. (Titlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note:

¹ ‑Tou Isaak tou Syrou ta eurethenta apanta (ed. iero­mo­nah Nichifor Theotokis, Leip­zig, 1770), reed. ie­ro­mo­­nah Ioachim Spetsieris, A­­tena, 1895, p. 306, Cuv. 81 [FR X, 1981, pp. 393-394]

² ‑Ambigua 10; PG 91,1144 şPSB 80,1983, p. 142 [.u.]