Sfinţii Daniil și Misail, repere de viață spirituală

La Mănăstirea Turnu din Arhiepiscopia Râmnicului, pădurea înmiresmată de adierea harului poartă sufletul nostru pe culmi nebănuite de mintea omenească. Aici s-au nevoit doi mari sfinți cuvioși, Daniil şi Misail. Ei au trăit în singurătate, în peşterile din zona Muntelui Cozia, îndurând frigul și foamea pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu. Viețuirea lor în singurătate nu înseamnă însă respingerea lumii, ci ridicarea deasupra ei și a limitelor firii omenești. Și astăzi, ca întotdeauna, ei vor exemple pentru omenire.

Fie că e zi de sărbătoare sau o zi obișnuită, la Mănăstirea Turnu din Arhiepiscopia Râmnicului, pădurea înmiresmată de adierea harului poartă sufletul nostru pe culmi nebănuite de mintea omenească. Slujba e simplă, dar inima vibrează la întâlnirea cu sfinții care s-au nevoit în aceste locuri. Părintele Misail Dumitrașcu, stareţul Mănăstirii Turnu, subliniază pentru noi: „Un sfânt care a trăit într-o anumită zonă nu uită locul unde a vieţuit. Preocuparea noastră este să intrăm în relație cu ei. Iar rugăciunea ne ajută să luăm contact direct cu Dumnezeu şi Sfinţii Lui, exact cum am pune în priză un ștecher și primim lumină”.

Sfinții Cuvioși Daniil și Misail sunt doi dintre monahii care s-au nevoit în zona Muntelui Cozia, din Arhiepiscopia Râmnicului. Pentru viaţa lor plină de sfinţenie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea lor în anul 2016, având ca zi de cinstire data de 5 octombrie. Tot atunci au fost canonizați Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara.

Duhovnicul sihaștrilor

Cuviosul Daniil s-a nevoit, mai întâi, în obştea Mănăstirii Cozia, la începutul secolului al XVII-lea. A fost principalul duhovnic al lavrei coziene şi al tuturor sihaştrilor de pe Valea Oltului. Dorind o viață care să îl apropie de cunoașterea lui Dumnezeu, s-a retras dincolo de râul Olt, sub Muntele Cozia. Aici și-a săpat o chilie în stâncă, nevoindu-se peste douăzeci de ani într-o rânduială monahală foarte strictă. Peştera se vede şi astăzi în curtea Mănăstirii Turnu, fiind mărturie peste timp a închiderii sale față de lume, pentru a-L aduce în adânc de inimă pe Dumnezeu.

La granița dintre cer și pământ

Cuvintele sunt neputincioase atunci când încerc să reproduc în scris ceea ce taina ascunde, dar și dezvăluie în același timp - retragerea în singurătate. E un univers la granița dintre cer și pământ, în care îngerii conviețuiesc și slujesc oamenilor şi care rămâne o lume la care au acces doar cei care, din dragoste pentru Dumnezeu, se jertfesc până la sânge.

Societatea de azi e o lume a impactului imediat, care vrea dovadă. „Spune-mi ce faci extraordinar, ca să am argument pentru a te urma”, sună, adesea, întrebarea cu care interpelează mulți tineri pe oamenii Bisericii. Or, Cuvioșii Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu nu au făcut nimic extraordinar ori spectaculos şi care să fie peste puterile obișnuite ale omului. Au trăit retrași într-o discreție totală, în peșteri de pe Muntele Cozia. Ei doar au vrut să se întâlnească în adâncul inimii cu Creatorul tuturor făpturilor şi au căutat cu ardoare așezarea în firescul lucrurilor, pe care Dumnezeu l-a rânduit oamenilor la începuturi.

Cât de mult L-au putut iubi pe Dumnezeu acești sihaștri, de s-au retras din lume și s-au ascuns în peșteri întunecoase?! Cât de intensă poate să fie trăirea unui asemenea isihast a cărui fiecare celulă arde în dorul după Dumnezeu în fiecare clipă? Oră de oră, zile întregi se hrănesc din contemplarea lui Dumnezeu. Anii lor nu trec fără folos, ci se numără în veșnicia lui Dumnezeu.

Smeriți și discreți în osteneala lor

Drumul către Mănăstirea Turnu e lung, dar răsplata depășește cu mult așteptările. Privesc cu adânc respect jertfa monahilor din prezent, care răspund cu smerenie și dragoste nevoilor oamenilor, veniți să le ceară sfat și ajutor. Ei sunt urmașii cuvioşilor, care au sfințit chiliile săpate în piatră din curtea mănăstirii, încăperi reci şi umede ce ne îndeamnă să ne cercetăm conștiința. Smeriți și discreţi în osteneala lor, monahii de azi duc rânduiala și tradiția monahală mai departe. E esențial ca un duhovnic să își formeze ucenici, ne spune părintele stareț Misail: „Un lucru foarte important este faptul că duhovnicul Daniil a avut ucenici. Ucenicul de chilie și de împreună-nevoință a fost Cuviosul Misail. Iar când, apăsat de bătrânețe, nu a mai putut conduce obștea înfiripată în jurul chiliilor de aici, Daniil i-a încredințat ieroschimonahului Misail conducerea mănăstirii”.

Retras în singurătatea de piatră a chiliei sale, Cuviosul Daniil a căutat întreaga sa viață să afle Dumnezeu de el. A strigat în rugăciune. S-a luptat cu sine și cu lumescul din el. A răbdat. A așteptat într-o tensiune de fiecare clipă un răspuns de la Dumnezeu. Iar în răgazuri s-a bucurat de taine necunoscute de omul care trăiește în limitele confortului și superficialității duhovnicești.

Oricât de tainic ar fi în rasa lui ­neagră, monahul, retras în singurătate, poartă un întreg univers în inima sa. Plânge și se bucură pentru fiecare biruință a unei persoane trecute pe pomelnicul inimii sale, fie că îl cunoaşte sau nu. Pentru un străin își pune sufletul în fața lui Dumnezeu, implorându-L. Iubirea de o viață pentru Dumnezeu se transformă în iubire eternă.

Cuviosul Misail a fost ucenicul de chilie al duhovnicului Daniil și împreună-lucrător al poruncilor lui Dumnezeu. Și el s-a nevoit, mai întâi, în Mănăstirea Cozia, la începutul secolului al XVII-lea. Urmând părintelui său spiritual, s-a retras peste Olt, sub muntele Cozia, unde și-a săpat o chilie alături de cea a duhovnicului Daniil. Aici s-a nevoit în ascultare peste douăzeci de ani, în singurătate și în taină. Părintele stareț Misail Dumitrașcu enumeră cu bucurie duhovnicească trăsăturile cuviosului al cărui nume îl poartă: „După moartea bătrânului Daniil, viața duhovnicească a continuat aici, tradiţia spune că ieroschimonahul Misail era la fel de bun precum învățătorul său, nevoitor şi tot atât de lesne și blând iertător faţă de ceilalți”.

Cunoscători ai mișcărilor sufletului omenesc

Cuvioşii Daniil și Misail au căutat să cunoască voia lui Dumnezeu, cu trupul erau pe pământ, ascunși în crăpăturile muntelui, dar cu sufletul atingeau frumuseți nebănuite de mintea omenească. Pentru viața lor aleasă, oamenii i-au considerat sfinți încă din timpul vieții lor, pentru că sfințenia se dobândește din viața și lumea aceasta. Lumina lucrării lor duhovnicești din adâncul peșterii a străbătut hotarul de piatră al muntelui. Pustnici și călugări din zonă veneau să se hrănească din cunoaşterea şi darurile Sfinților Daniil și Misail. Sfatul lor luminat de harul Sfântului Duh povățuia pe căutătorii însetați de lumina adevărului divin. N-or fi avut parte de școli lumești, dar cunoșteau tainele naturii și mișcările sufletului omenesc. Răspunsurile şi sfaturile lor veneau din harul lui Dumnezeu.

Ce frumuseți au găsit monahii Daniil și Misail în întunericul unei peșteri aspre și umede, unde își ascundeau strălucirea din privire? De unde au avut puterea să îndure și să depășească frigul, foamea şi singurătatea, considerându-le piedici în cunoașterea lui Dumnezeu și-a rânduielilor divine lăsate în lume? Au închis ochii pentru frumusețile trecătoare și au primit în cerul inimii frumuseți nepieritoare. Cât de dulce poate să fie fiecare respirație în numele Domnului Iisus Hristos, de au uitat de familie, mamă, frați, surori...?! Sunt întrebări pe care ni le punem noi ca vieţuitori în aglomeraţia şi zgomotul marilor oraşe, care ne fac opaci la glasul şi frumuseţea lui Dumnezeu. Căci trăirea în singurătate nu a însemnat pentru acești cuvioși respingerea lumii, ci ridicarea deasupra ei și a limitelor firii omenești, care doar par imuabile. De aceea Sfinţii Cuvioşi Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu reprezintă un reper pentru viața spirituală. Taină și paradox. S-au pierdut pentru această lume pentru a se regăsi în lumina Învierii. Clipa de întuneric din peștera lor a devenit lumină veșnică.