Singurătatea, între izolare voită şi blestem

Trăim într-un secol al vitezei - auzim deseori aceasta -, cu referire la circulaţia rapidă a informaţiei şi anularea distanţelor dintre oameni cu ajutorul tehnicilor moderne - telefonie mobilă, internet, reţele de socializare.

Cu toate acestea, cu cât distanţa fizică pare a se reduce (putem vorbi oricând, cu oricine, în orice colţ al lumii), barierele emoţionale dintre oameni cresc din ce în ce mai mult. În loc să fim mai apropiaţi sufleteşte unii de alţii, ne simţim deseori singuri şi neînţeleşi. Tehnologia în sine nu are nimic negativ, atâta vreme cât rămâne doar o formă utilă ce facilitează comunicarea, atunci când varianta faţă-în-faţă nu este posibilă. Dacă, însă, ceea ce transmite comunicarea se contaminează de caracteristici specifice formei, de exemplu rapiditate, concizie, standardizare, avem de-a face cu o anomalie care va afecta atât mesajul transmis, cât şi pe cei implicaţi. De exemplu, un sentiment are o viaţă a lui, un ritm personal, se naşte, se dezvoltă în timp mai greu sau mai uşor, dispare sau nu. Atunci când "ne îndrăgostim" pe internet, când vrem să simţim în ritmul în care tastăm, nu facem decât să dăm naştere unor sentimente-clonă şi să ne îndepărtăm astfel de ceea ce simţim cu adevărat, doar pentru că am vrut să fim mai rapizi, mai concişi. Nu mai avem răbdare cu ceea ce simţim, cu ceea ce simt alţii, ne înstrăinăm de noi înşine şi de ceilalţi, tocmai din cauza faptului că am vrut să grăbim un ritm firesc al fiinţei noastre, şi devenim astfel trişti şi însinguraţi. Lumea virtuală poate constitui o piedică reală în calea comunicării Tristeţea, chiar depresia sunt trăiri ce pot proveni dintr-o stare de însingurare dureroasă, trăiri pe care le încearcă majoritatea dintre noi în anumite momente ale vieţii. Şi totuşi apare întrebarea: dacă avem atât de mulţi prieteni, dacă suntem înconjuraţi de atâţia oameni cu care socializăm, de ce ne simţim singuri, de ce suferim? Natsume Soseki, supranumit Charles Dickens al Japoniei, răspundea la această întrebare spunând că "singurătatea este preţul pe care trebuie să-l plătim că ne-am născut în această perioadă modernă, atât de plină de libertate, de independenţă şi de propriul nostru egoism". Deci, însingurarea poate fi o alternativă aleasă de noi. O izolare voită, în care ajungem să folosim firesc toate metodele de comunicare ce imită realitatea. Degetele devin taste, ochii sunt înlocuiţi cu ecranele, întâlnirile şi excursiile se transformă în evenimente planificate asemenea contractelor de servicii, pe care le fotografiem ca să le trăim mai târziu. Legaţi la cabluri sau circuite wireless nu ne dăm întotdeauna seama că acestea imită ceva real şi ne pot transforma gusturile şi dorinţele asemenea "aromelor identic naturale". Lumea virtuală poate constitui o piedică reală în calea comunicării şi apropierii dintre oameni, în pofida tuturor beneficiilor oferite. Aceasta, prin faptul că facilitează un anume fel de minciună imposibil de demascat fără martorii din lumina ochilor noştri, din limbajul trupului, din modul în care respirăm sau în care tăcem între cuvinte. Prin faptul că ne ajută să creăm o imagine virtuală, imaginară, care vorbeşte despre noi, dar care totuşi nu este ceea ce suntem. Această lume electronică ne dă şi un surogat de apropiere umană care ne poate atrofia dorinţa de mai mult şi de adevărat, prin iluzia că apropierea există. "În singurătate, omul are posibilitatea să înveţe totul" Dar, de multe ori avem nevoie de anonimat şi de solitudine ca să ne exprimăm unele trăiri pe care nu le putem accepta, înţelege, pe care nu le-am integrat în noi cu adevărat. Avem nevoie de un spaţiu numai al nostru, în care să nu fim întrerupţi, sau demascaţi, sau judecaţi cu duritate, în care căutăm să ne înţelegem mai bine şi să ne apropiem de ceea ce suntem, pentru că "în singurătate omul are posibilitatea să înveţe totul, astfel să nu se mai teamă de nimic" (Sandor Marai, în Lumânările ard până la capăt). Acest loc poate fi creat şi între ferestre virtuale şi protejat prin lacăte de parole. Învăţând să fim cu Dumnezeu în fiecare clipă, vom învăţa să fim cu noi înşine În ceea ce priveşte comunicarea directă, faţă în faţă, obstacolele care conduc la însingurare sunt, de cele mai multe ori, hrănite de schemele de comportament greşite, pe care le repetăm la nesfârşit, deşi nu ne aduc nici un beneficiu: "aştept să vorbească ea/el primul", "ar trebui să ştie ceea ce simt", "nu e atent la mine, nu-i pasă de mine, aleg să tac, să mă izolez, poate observă", "cu ceilalţi vorbeşte altfel". În spatele acestor scheme stau lipsa de cunoaştere autentică şi neînvăţarea în a mă exprima cât mai concordant cu ceea ce trăiesc, multe momente de neacceptare, de lipsa iertării, de frici, angoase puternice lipite de sufletul nostru încă din primele momente de viaţă. Aceste bagaje ce călătoresc clandestin se cer demascate şi vindecate, pentru că numai aşa putem să ne exprimăm autentic, chiar şi din spatele tuturor ecranelor de pe planetă, pentru că ştim cine suntem şi asta ne eliberează. Putem exersa acel "a fi împreună cu ceilalţi" începând de la Dumnezeu şi învăţând să fim cu Dumnezeu în fiecare clipă, vom învăţa treptat să fim cu noi înşine şi apoi cu cei din jur. Pentru cei care sunt sau se simt singuri şi deznădăjduiţi, această etapă poate fi chiar locul de întâlnire cu Dumnezeu şi, mai departe, cu întreaga lume. Folosită corect, însingurarea devine sănătoasă Există deci o însingurare care face bine sufletului, una vitală ca aerul, în care rămânem cu noi şi încercăm să facem linişte în tumultul de gânduri şi emoţii, ca să ne putem auzi cu adevărat, ca să ne vorbim nouă şi ca să auzim, poate, Tăcerea lui Dumnezeu. Părintele Cleopa spunea că "este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubeşte însingurarea". Singur cu Dumnezeu, căci permanenta raportare la Hristos, aici şi acum, transformă singurătatea într-un moment de autentică întoarcere spre sine. Folosită corect, această însingurare devine una sănătoasă, fiind esenţială pentru a ne aduce în contact cu ceea ce suntem. Singura soluţie ca să nu ne pierdem dizolvaţi în fluviul globalizant al zilelor actuale este să ne cunoaştem pe noi, esenţa noastră, să ştim ceea ce dorim, ceea ce ne bucură şi ceea ce ne răneşte, dar mai ales ceea ce am vrea să ajungem, astfel încât nimic să nu ne poată înşela oferindu-ne surogate în ambalaje colorate. * Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie