Slujitori ai Bisericii din neamul Loghinoaia - preotul Gheorghe, ctitor și filantrop

Am cunoscut, de‑a lungul vremii, câțiva slujitori ai Bisericii proveniți din neamul Loghinoaia, odrăsliți în ținutul din preajma istoricei Mănăstiri Râșca. Pomenirea lor îmi readuce înaintea sufletului o lume în care așezările omenești și vetrele monahale își împletesc rosturile, iar trecutul continuă să lumineze cărările celor de astăzi.

Loghinenii își au obârșia în Bogdănești, localitate cu istorice legături mușatine, așezată la răscrucea atâtor lăcaşuri și locuri încărcate de istorie. Un ținut în care amintirea vremurilor de demult se odihnește în bogăția pământului, între dangătul clopotelor și liniștea pădurilor. Prin slujirea și strădaniile lor, acești oameni au cinstit locurile din care se ridicaseră, căutând să le păstreze însemnătatea și frumusețea, să nu lase uitarea să acopere peceţile unei lumi în care voievozii poposeau aici ca prieteni ctitori și oaspeți. În osteneala lor se prelungea, astfel, o legătură între moștenirea înaintașilor și răspunderea celor chemați să o poarte mai departe.

Dintre acești slujitori, îl păstrez în amintire pe arhimandritul Trifon Loghinoaia, pe care l‑am cunoscut la Mănăstirea Neamț. Ajuns la vârsta venerabilă de aproape 80 de ani, părea desprins de cele ale lumii, asemenea unui călător ale cărui depărtări se adună, încet, într‑un singur dor: apropierea de Dumnezeu. Era sentimentul desprinderii line pe care o lasă uneori bătrânețea, când tumultul vremelniciei se îndepărtează, iar tăcerea capătă adâncime de rugăciune.

La începutul anilor ’80, se retrăsese, ca pensionar, la Mănăstirea Neamț, aducând cu sine anii unei slujiri desfășurate în mai multe vetre bisericești. Fusese o vreme la București, la Catedrala Patriarhală, unde primise și hirotesia întru arhimandrit. Apoi slujise ca preot la mănăstirile Agafton, Agapia și Vatra Moldoviței, precum și, pentru o perioadă, la Parohia Sadoveni, Manoleasa.

Acestea alcătuiesc firul unei vieți închinate slujirii, ale cărei drumuri se adunaseră, către anii senectuții, în străvechea lavră a Neamțului. Acolo l‑am întâlnit, purtându‑şi anii sub semnul liniștii care îndeamnă sufletul să privească dincolo de grabnica trecere a lumii.

Vorbea puțin și părea că amintirile i se retrăseseră într‑un ungher tainic al sufletului, acolo unde cuvintele ajung tot mai greu. Cunoscuse mulți monahi, sfinți, ierarhi și oameni de seamă ai vremii; pe unii îi întâlnise prin împlinirea ascultărilor încredințate, pe alții îi cunoscuse prin apropierea sa de marii slujitori ai Bisericii. Din această bogată întâlnire cu oamenii și cu vremurile, puține lucruri mai ieșeau la lumină în vorbirea sa. Tăcerea părea să învăluie chipurile și întâmplările unei vieți îndelungate. Între acestea se aflau Sfântul Ioan Iacob, Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, Paisie, Cleopa și alții.

Ceea ce m‑a impresionat însă în chip deosebit a fost bunăvoința pe care o arăta unor oameni ce se înfățișau drept săraci. Veneau din Pipirig, localitate aflată nu departe de Mănăstirea Neamț, și treceau adeseori pe la părinții obștii, cerând milostenie. În acea vreme, apăsată de atâtea încercări și lipsuri, mâna întinsă către aproapele avea prețul unei pâini împărțite din puținul propriu, iar bunătatea se vădea mai ales în disponibilitatea de a asculta și de a deschide ușa.

Părintele arhimandrit Trifon locuia atunci la bolnița mănăstirii, într‑o odaie în care i se aducea zilnic hrană de la trapeza obștii. Participa la sfintele slujbe, mai primea uneori credincioși la spovedanie, dar, mai presus de toate, își deschidea ușa celor care aveau nevoie de ajutor. Retras din multele osteneli de odinioară, rămânea astfel aproape de suferința omenească. Pragul odăii sale devenise pridvor al întâlnirii, unde nevoia celuilalt găsea bunăvoință, iar bătrânețea sa mai putea dărui din puținul pe care îl avea.

Tocmai de această deschidere a inimii au exagerat negativ unii dintre cei care îi primiseră ajutorul. Din cele cunoscute, o parte dintre ei l‑ar fi maltratat și i‑ar fi luat bruma de bunuri rămasă după atâția ani de slujire. Este dureros să așterni în cuvinte o asemenea întâmplare: mâna care oferise milostenie a fost întâmpinată cu nedorită cruzime, iar liniștea unui bătrân slujitor al lui Dumnezeu a fost sfâșiată chiar de oameni cărora le arătase îndurare.

L‑au lăsat într‑o stare greu de descris. Când a fost găsit, a fost dus la spital, ajungând, în cele din urmă, la Fundeni, unde, în anul 1991, a trecut la cele veșnice. Amintirea acestui sfârșit rămâne însoțită de multă durere. Chipul părintelui Trifon păstrează lumina bunătății sale, care deschidea ușa și împărțea puținul, fără să bănuiască întunericul ce se putea ascunde în inima celui primit.

Căutând documente despre arhimandritul Trifon, i‑am regăsit numele în vechile acte mănăstirești, înscris sub forma Trifon A Loghinoaiei, potrivit unei deprinderi de consemnare întâlnite în înscrisurile de odinioară. Înainte de a primi numele călugăresc, se numise Dumitru, iar părinții săi, Gheorghe și Ana, din Bogdăneștii Sucevei, localitate care aparținea atunci fostului județ Baia. Intrase în mănăstire la numai 14 ani, la vârsta la care copilăria abia începe să întrevadă drumurile vieții, iar chemarea lui Dumnezeu poate încolți în inimă asemenea unei semințe în pământul reavăn al primăverii.

Acestea sunt istorii pe care puțini le mai cunosc, frânturi de viață păstrate între file îngălbenite și în memoria tot mai rarilor martori. Mi le‑am amintit acum, când am aflat despre nepotul său, părintele Gheorghe Loghinoaia, odraslă a aceluiași neam de monahi și creștini vrednici din Bogdănești. Uneori, un nume readus înaintea sufletului deschide o întreagă cărare a aducerilor‑aminte, iar chipuri pe care timpul părea să le fi îndepărtat se apropie din nou, cu limpezimea unei întâlniri de ieri.

Pe preotul Gheorghe Loghinoaia l‑am cunoscut la Mănăstirea Neamț, unde venea adeseori să‑și vadă fiul, Florentin Constantin, elev la seminarul vestit de odinioară. Era paroh la Bogdănești de vreo 15 ani, slujirea sa acolo începând în jurul anului 1970. Dintre însușirile sale, mi‑au rămas în amintire vioiciunea și buna dispoziție, o deschidere luminoasă care dă căldură întâlnirii și apropie oamenii.

M‑am bucurat să aflu că, mai târziu, când libertatea i‑a îngăduit să dea o întindere mai mare lucrării sale, părintele a arătat o grijă deosebită față de cei suferinzi. În satul natal a întemeiat o mănăstire și, odată cu ea, un așezământ în care bătrânii și bolnavii găseau adăpost, îngrijire și alinare. Rugăciunea se prelungea astfel în fapta milostivirii, iar dragostea pentru Dumnezeu căpăta chip văzut în purtarea de grijă pentru omul încercat de neputință.

Probabil că, de atunci și până astăzi, câteva sute de bolnavi au fost cuprinși în ocrotirea Bisericii. Câtă osteneală se ascunde însă în cuvintele „grija Bisericii”, mai ales când împrejurările sunt potrivnice și mijloacele puține! În ele se adună răbdarea de fiecare zi, căutarea celor necesare și răspunderea pentru vieți care au nevoie de sprijin statornic.

Părintele Gheorghe a făcut ceea ce, omenește, părea uneori cu neputință. Ajutat de unii și de alții, a izbutit să aline suferințe și să facă mai ușor de purtat anii lungi ai bătrâneții și ai bolii pentru cei încredințați îngrijirii sale și celor care i‑au stat alături. În această lucrare, bunătatea a dobândit răbdare, adăpost și pâine, devenind pentru oamenii împovărați de durere o mărturie că nu sunt uitați.

Cuvintele Mântuitorului ne descoperă prețul negrăit al unei asemenea lucrări: „Dacă ați făcut unuia din cei mai mici ai Mei, Mie Mi‑ați făcut”. În lumina lor, fiecare gest de milostenie devine o întâlnire cu Hristos, Care primește, în taina iubirii Sale, binele săvârșit aproapelui. O inimă deschisă către suferința celuilalt nu rămâne nerăsplătită de Dumnezeu: nimic din ceea ce dăruim cu dragoste nu se pierde înaintea Lui, nici pâinea împărțită, nici osteneala, nici cuvântul care ridică un suflet din singurătate.

Depășind cu șapte ani cei 70 despre care vorbește prorocul David atunci când măsoară firul vieții omenești, preotul Gheorghe Loghinoaia s‑a întors la Dumnezeu. Atât de preocupat de misiunea Bisericii, a lăsat în urmă o lucrare a cărei însemnătate se întrevede mai ales în viețile celor ocrotiți, în suferințele alinate și în zilele cărora grija sa le‑a adus un strop de lumină.

Îmi amintesc de o convorbire cu mama, pe când se pregătea să facă o pomenire pentru tatăl meu, trecut la cele veșnice. Mi‑a spus atunci, cu hotărârea simplă a unui gând bine așezat: „Să facem masa la căminul de bătrâni de la Bogdănești; acolo oamenii au mai multă nevoie decât în altă parte”. Trecuse și ea pragul acelui așezământ și înțelesese câtă nevoie aveau cei de acolo de atenția și mângâierea semenilor. Pentru ea, pomenirea celui plecat se lega firesc de miluirea celor rămași, iar dorul pentru unul se prefăcea în pâine dăruită altora.

În zadar am încercat să‑i propun altceva. Mama înțelegea mai bine lucrurile. În alegerea ei era acea înțelepciune a inimii care recunoaște locul unde darul este mai trebuincios și unde o masă oferită cu dragoste poate aduce, odată cu hrana, bucuria de a nu fi uitat.

Este o mare mângâiere să știi că ai ajutat pe cineva, că, pentru o clipă, povara unui om s‑a făcut mai ușoară prin apropierea ta.

Dincolo de bucuriile proprii, avem datoria de a întinde mâna măcar unui singur suflet, atunci când nu ne stă în putere să‑i cuprindem pe toți. Neputința de a alina întreaga suferință a lumii nu stinge rostul binelui pe care îl putem săvârși lângă noi.

Acesta este temeiul adânc al milostivirii, mai presus de privirile și de judecățile omenești: Hristos ne așteaptă în vocea tremurândă şi mâna întinsă ale aproapelui nostru. De aceea, să nu‑i uităm pe cei fără pâine, pe cei singuri, pe cei bolnavi și pe cei pe care nu‑i mai iubește nimeni dintre oameni. Pentru ei, mâna noastră întinsă poate fi semnul că iubirea nu s‑a stins și că, până și în ceasurile cele mai apăsătoare, Dumnezeu le trimite, printr‑un semen, mângâiere.

Unul dintre acești semeni a fost în chip minunat, pentru mulți ani, inimosul preot Gheorghe, din neamul Loghinoaia...