Smerenia, izvorul virtuților Sfântului Serafim de Sarov
În cazul unui sfânt în general, însăşi viaţa lui sfinţită, înscrisă în istoria Bisericii, este cea mai mare minune şi izvor al tuturor celorlalte fapte minunate, cum ar fi vindecările de boli, învăţăturile inspirate, prorociile sau altele asemănătoare, prin care Biserica sesizează sfinţenia unui membru al ei. Cu privire la viaţa Sfântului Serafim de Sarov (1754-1833), este important să se insiste pe adânca şi permanenta lui smerenie, caracteristică ce i-a permis să dobândească toate celelalte daruri şi virtuţi.
Raportat la extinsa lui cinstire şi receptare în Rusia, în întreaga Ortodoxie şi chiar în confesiunile Catolică şi Protestantă, ceea ce l-a făcut pe Cuviosul Serafim atât de iubit între credincioşi a fost tocmai excepţionala sa lepădare de sine, drept cel mai valoros lucru dintre toate virtuţile ascetice. Renunţarea la sine, ascultarea mai ales în cazul monahului, exersarea voinţei şi a puterilor fireşti printr-o asceză progresivă se înscriu în cotidianul firesc al sfântului, iar împlinirea acestora pentru a se asemăna cu Mântuitorul Hristos este cea mai mare minune la care trebuie să ia aminte creştinul atunci când citeşte viaţa unui sfânt.
Sfintele Evanghelii ni-L arată pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, ca Omul Care a trăit numai pentru alţii, acceptând totul, de la naştere până la moarte umilitoare, numai din iubire pentru om şi pentru întreaga creaţie care Îl aştepta. Astfel, prin chenoza Fiului se înţelege orice jertfă şi renunţare asumată de om. „Deşertarea însăşi, spune Vladimir Lossky, nu face decât să arate mai mult dumnezeirea Fiului - însă - tuturor celor care ştiu să recunoască măreţia în micşorare, bogăţia în lipsă, libertatea în ascultare”. Un sfânt precum nevoitorul de la Sarov ne arată că mântuirea personală ține mai mult de renunțare, iar cea mai înaltă formă de libertate este tocmai libertatea față de voia proprie. În viaţa Sfântului Serafim de Sarov totul este impregnat de smerenie. În acest sens arhimandritul rus Platon Igumnov, profesor la Academia Teologică de la Moscova, menţionează: „Puţin cunoscuta sihăstrie a Sarovului, pierdută în înfundăturile împădurite ale Tambovului, lipsa unor stareţi celebri în istoria acestei mănăstiri şi, nu în ultimul rând, modestul rang ierarhic al Sfântului Serafim de Sarov, care rămâne întreaga sa viaţă simplu ieromonah, întru totul se înscriu în paradigma contextului chenotic”.
Oricărui act mântuitor din viaţa sfântului şi a creştinului de rând în general îi corespunde un act de renunţare în urma căruia se iveşte libertatea interioară şi implicit sfinţenia vieţii. Fă-mă, Doamne, robul tău ca să devin liber, erau cuvintele prin care se ruga Fericitul Augustin. Sfinţenia sau libertatea în Duhul Sfânt nu se poate naşte decât jertfelnic, prin moartea sinelui. Tot aşa după cum se poate observa că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor.
Datorită numeroaselor minuni pe care le-a săvârşit încă din timpul vieţii, în Biserica Ortodoxă Rusă Sfântul Serafim de Sarov întotdeauna este pomenit şi cu titlul de făcător de minuni („ciudotvoreţ”). Dar cea mai mare minune în cazul său a fost însăşi adânca lui smerenie de o viaţă. Această virtute se poate observa încă din perioada copilăriei și până în clipa plecării din această lume.
Tocmai smerenia, virtutea care nu arată, ci ascunde persoana, l-a făcut atât de cunoscut şi de iubit şi, nu în ultimul rând, l-a făcut teolog. Jean Claude Larchet, într-un interviu despre teolog şi teologie, acordat Mănăstirii Diveevo, a spus că cea dintâi calitate a teologului este smerenia. Iar despre Sfântul Serafim, acelaşi teolog a subliniat: „El a dobândit vederea lui Dumnezeu, a primit în sine harul Duhului Sfânt, aceasta fiind cea mai înaltă treaptă a teologiei. Harul lucrând în el i-a permis să-L cunoască pe Dumnezeu mai bine decât Îl pot cunoaşte teologii, care nu au o astfel de cunoaştere nemijlocită a lui Dumnezeu”. Deşi învăţătura Sfântului Serafim ni se înfățișează ca fiind simplă, ea este esenţială. În ceea ce este mai important, Sfântul Serafim se aseamănă destul de mult cu Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). De pildă, Sfântul Simeon afirmă: „Scopul şi destinaţia întregii opere a mântuirii noastre prin Hristos este ca oamenii să primească pe Duhul Sfânt”, iar după opt secole Sfântul Serafim precizează cu o putere de receptare extraordinară: „Adevăratul scop al vieţii noastre creştine este dobândirea Duhului Sfânt”. Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, cu precădere Sfântul Duh Se trimite şi străluceşte în cei care s-au golit pe ei înşişi, pentru a face loc harului. Aşadar, nu întâmplător învăţătura centrală asociată cu personalitatea Sfântului Serafim este tocmai aceea despre dobândirea harului Duhului Sfânt. Acesta nu avea cum să ofere ceea ce nu primise el însuşi. Smerenia lui de o viaţă i-a permis să aibă astfel de revelaţii dumnezeieşti şi să trăiască în deplinătatea Duhului Sfânt. Chipul întregii sale vieţi confirmă cuvintele Sfintei Scripturi: „Cel ce se va smeri pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Însăşi popularitatea lui şi miile de oameni care îl căutau în timpul vieţii, precum şi mulţimea de pelerini care în prezent se închină moaştelor lui, de asemenea, sunt rodul nesfârşitei sale smerenii în relaţia cu Dumnezeu şi cu lumea. Într-adevăr, stareţul, fiind foarte smerit, în toţi oamenii vedea chipul lui Hristos şi de aceea putea să-i spună fiecăruia: Hristos a înviat, bucuria mea! Astfel, prin manifestarea cinstirii profunde faţă de toţi şi prin lucrarea de povăţuire a credincioşilor, a continuat să se împlinească şi pe sine însuşi.
După cum se poate observa când citim viaţa acestui cunoscut sfânt, virtutea care l-a definit cel mai mult a fost smerenia, ca rezultat al lepădării de sine, al ascultării şi al ascezei. Asemănându-se Mântuitorului Iisus Hristos,
Sfântul Serafim smerit s-a născut pentru viaţa monahală şi tot smerit a trecut la cele veşnice. Amănuntele biografiei sale ne descriu cum în genunchi a cerut binecuvântare pentru calea monahală de la starețul Dositei de la Sihăstria Kitaev (Kiev) şi în acelaşi chip, tot în genunchi şi-a încheiat nevoinţa sa călugărească în faţa icoanei Maicii Domnului („Umilenie”), căreia i s-a rugat întreaga viaţă, asemenea Sfântului Simeon Noul Teolog.