Smerenia la părinții deșertului
Liniile de forță ale spiritualității Părinților pustiei egiptene se regăsesc în practicarea asiduă a smereniei și pocăinței. Smerenia este prezentă implicit în majoritatea actelor pe care le săvârșesc pustnicii, iar uneori tema smereniei apare explicit în dialogurile pe care le poartă. Și totuși nimeni nu se avântă să dea o definiție a smereniei, care să o închidă într-un cadru restrâns și definitiv. Cel mai adesea bătrânii aproximează, indică direcțiile în care se poate descoperi smerenia. Constant insistă însă asupra caracterului ei de virtute capitală, la fel de necesară omului în plan spiritual, pe cât de necesar este aerul în planul viețuirii trupești (Pimen 49; Ioan cel Pitic 21).
Prima referință directă la smerenie o găsim la avva Antonie, în contextul unei descoperiri pe care Dumnezeu i-o face. Ascetul, într-o viziune, înțelege mulțimea ispitelor și a curselor demonice, care pândesc omul la fiecare pas. Aproape de deznădejde, se întreabă care este scăparea, cum pot fi evitate toate acestea. Răspunsul pe care îl primește, simplu și firesc, de la Dumnezeu este „smerenia” (Antonie 7). Patericul aproape că se deschide cu această trimitere la virtutea care apoi îi va preocupa pe toți rezidenții deșertului.
Deși suntem avertizați că această calitate joacă un rol covârșitor în viața duhovnicească, totuși părinții nu se avântă să ofere nici descrieri amănunțite ale smereniei și nici căile prin care se poate dobândi. Totuși găsim și unele, și altele. Unii părinți dau ocol smereniei, indicând un aspect sau altul al ei, în funcție de experiența lor și de nevoile practice ale celor care vin să le dea cuvânt, iar alții oferă chiar mici programe de viață care țintesc smerenia. Le vom analiza și pe unele, și pe celelalte în continuare.
Dacă bătrânului Antonie i se descoperă că smerenia reprezintă singura soluție în lupta cu ispitele și încercările care ne vin la fiecare pas din partea demonilor, avva Macarie Egipteanul merge un pas mai departe. Patericul păstrează două apoftegme pe seama avvei Macarie cel Mare în care sunt relatate câteva întâlniri cu demonii în jurul temei smereniei (Macarie 11 și 35). Conținutul ideatic al celor două texte este aproape identic. De fiecare dată demonii constată că au foarte multe în comun monahii (postesc, veghează, nu dorm niciodată) și cu toate astea monahii îi biruiesc, sunt mai puternici. Ceea ce îi diferențiază este smerenia, care devine criteriul în funcție de care este judecată întreaga nevoință. Aceeași idee se găsește apoi reluată de amma Teodora, pornind de la o întâlnire similară a unui ascet cu demonii, care se termină cu concluzia că singură smerenia îi diferențiază pe oameni de demoni și poate să-i biruie pe cei din urmă. O apoftegmă mai amplă relatată de avva Daniel se încheie cu această concluzie născută din experiența părinților pustiei: „De obicei trufia diavolului cade prin smerenia poruncii lui Hristos” (Daniel 3).
Mai mult chiar, smerenia este criteriul după care sunt judecate nevoințele și implicit criteriul mântuirii: „Nici asceza, nici vegherea, nici restul nevoințelor nu ne mântuiesc, ci smerenia sinceră” (Teodora 6).
Toate aceste gânduri ale părinților nu fac altceva decât să ne invite la o călătorie personală de căutare a smereniei, care, în clipa în care începe, nu se încheie niciodată.