Smerenia Preacuratei Fecioare Maria

Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei, mai mult ca toate, pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească? Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau înţelepciunea sau priceperea sau alte multe şi nenumărate daruri pe care le avea?

Da, fraţii mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Însă, darul cela mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte nu i-ar fi fost de nici un folos.

Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria, mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul a căutat spre smerenia roabei Sale şi a ridicat-o la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer şi pe pământ de toate obştile cereşti, şi pe pământ fericită de toate neamurile. Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată a multor neamuri, căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut mai mare peste ţara Egiptului. Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă, povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israel. Smerenia l-a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme, şi nu om. Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi Sfântul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureau încălţămintei lui Hristos şi care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la râul Iordan.

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi, că mai presus de toate a fost smerenia nemăsurată a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Fraţii mei, vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să-i stăpânească. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere televizor, video, spre a-şi închipui şi el că este asmenea cu cei avuţi, dacă nu mândria?

Cine învaţă pe femei să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

O, răutate fără margini! Cine mai cunoaşte azi răutăţile tale! Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate şi fără de ea toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute, smerenia, poate, în vremea morţii, să mântuiască pe om, după cum zice unul din Părinţii Filocaliei.

De aceea şi Mântuitorul nostru îi fericeşte cel dintâi pe cei smeriţi cugetători, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor“. Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că nu a făcut nimic bun înaintea lui Dumnezeu.

Deci, fraţii mei, să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această slăvită şi prea mare virtute. (arhim. Cleopa ILIE)