Spovedania „pe lung“ sau „pe scurt“

Nu, nu vreau să vorbesc din postura duhovnicului, pentru că încă nu este cazul, dar aş vrea să propun o analiză a ceea ce se întâmplă atunci când te duci, mai ales în timpul posturilor Crăciunului şi Paştelui, la spovedit.

Toţi, dar absolut toţi creştinii ortodocşi, fie aceştia copii sau vârstnici, bărbaţi puternici sau femei însărcinate, simpli monahi sau ierarhi, ajung în faţa duhovnicului din când în când. Cei care sunt la rândul lor duhovnici, presupun, se comportă în faţa duhovnicului lor aşa cum ar vrea ca şi fiii lor duhovniceşti să se comporte în faţa lor. Dar aceasta este deja o altă temă. Noi ne vom opri aici la ceea ce vedem atunci când intrăm în biserica unde aşteaptă „părinţelul“ nostru duhovnic, aşa cum sper că toţi i-ar spune, cu dragoste, celui căruia îi mărturisesc păcatele şi neputinţele. Odată intraţi în biserica aceea, mai ales în posturile menţionate mai sus, şi în special dacă duhovnicul este unul iscusit, ne pomenim la o coadă. Acest lucru este cât se poate de firesc, desigur, dar aş vrea să subliniez că există un anumit lucru care face din această coadă firească ceva oarecum suspect.

Voi începe prin amintirea scopului pentru care cineva, creştin ortodox practicant, merge la spovedanie. Nu voi reda Catehismul Bisericii Ortodoxe, dar principalul motiv este acela al nevoii de iertare din partea lui Dumnezeu, de uşurare a poverii pe care o ducem pe umeri. Până aici e clar, dar problema intervine atunci când omul începe să vorbească duhovnicului.

Am direcţionat pe cineva venit de curând în Bucureşti la o biserică, unde să se spovedească, în vederea împărtăşaniei. Ştiam că preoţii de acolo sunt serioşi şi multă lume, mai ales tineretul, stă la coadă ca să primească un sfat/canon potrivit pentru nevoile duhovniceşti. Abia peste o perioadă destul de lungă, întâmplător, când am întrebat persoana respectivă cum a fost la Spovedanie, am aflat păţania. Şi poate că nici nu ar fi menţionat-o neapărat, căci nu este un bârfitor din fire, dar abia a reuşit să prindă ultima garnitură de metrou în seara respectivă, ca să ajungă acasă. La întrebarea dacă era multă lume mi-a spus că nu erau decât vreo zece persoane, iar el a ajuns atunci când i-am zis: pe la şase seara.

Făcând un calcul simplu, reiese că fiecare persoană a stat la spovedit atunci, de la şase la unsprezece, câte treizeci de minute, în medie. Sigur că acest lucru nu este exagerat, poate că uneori e nevoie chiar de o zi întreagă pentru a clarifica anumite probleme, dar se pune problema: ce anume trebuie să spună omul în faţa duhovnicului? De fapt, revenim la necesitatea catehizării credincioşilor, iar în cazul nostru este vorba de credincioşi care mai citesc cărţi cu conţinut religios, care se spovedesc de mai multe ori pe an, poate chiar în fiecare post sau şi mai des. Adică ar fi de înţeles o durată mare a spovedaniei atunci când îţi spui toate păcatele vieţii, dar aşa?! Ne vom întreba, desigur, cine cauzează acest fapt: credinciosul sau duhovnicul? Nu vreau să răspund la această întrebare delicată într-un editorial de ziar, dar voi problematiza şi poate va reieşi un răspuns, printre rânduri.

Pregătirea pentru Spovedanie, chiar şi cu o listă de păcate, oricât de banală şi „neortodoxă“ ar părea aceasta, înseamnă atenţia pe care cineva o acordă acestei Taine. Preotul este, ca şi medicul, cel care, după ce a stabilit diagnosticul, atunci când te duci la el pentru prima oară, îţi schimbă tratamentul în caz că nu dă rezultate.

Spovedania nu este catehizare şi nici consiliere psihologică. Prezent la o întrunire interortodoxă, am fost, acum mai mulţi ani, indignat de spusele unui respectabil preot grec din America legat de necesitatea unor oameni de a merge mai întâi la psihoterapeut, pentru rezolvarea unor probleme, şi mai apoi la duhovnic. Acum îmi dau seama că avea dreptate. Sunt foarte multe probleme care nu ţin neapărat de duhovnicie, de relaţia omului cu Dumnezeu, de păcatele pentru care primeşte dezlegare omul, ci de domeniul psihoterapeutic; probleme ce se pot rezolva fără a epuiza răbdarea sau timpul duhovnicului, care încearcă să tot schimbe canonul şi nu reuşeşte, spre exemplu, să eradicheze ura dintre fiică şi mamă, certurile dintre soţi, problemele cu vecinii etc. Oamenii au nevoie de un sfătuitor tainic, în care să aibă încredere şi, cel mai adesea, acesta nu este tata, mama, soţul, fratele, ci preotul. Din această cauză, omul revine la preot cu aceeaşi problemă: m-am certat cu X; am supărat pe Y; am râs sau am bârfit pe Z etc., iar preotul, în încercarea de a rezolva problema, oferă soluţii şi se trezeşte de multe ori cu problema revenind. Nu sunt în nici un caz specialist şi nici măcar amator în psihoterapie, dar consider că acest domeniu ar putea, în unele cazuri, să ofere omului un curs clar în viaţă, după care acesta să înceapă şi lucrarea sa duhovnicească. Sigur, trebuie să ţinem cont şi de lucrarea Duhului Sfânt prin preot, care poate să suplinească orice fel de ştiinţă, dar de ce să-L ispitim de Dumnezeu? A vorbi mult cu o persoană la spovedanie, de fiecare dată, nu înseamnă altceva decât a repeta nişte lucruri care nu s-au rezolvat, a nu pune punctul pe i sau a catehiza, iar spovedania nu ar trebui să facă acest lucru. Poate că preoţii sunt nevoiţi să catehizeze la Spovedanie, fiindcă nu au altă ocazie, dar şi aşa, se vede, acest lucru nu dă roade complete. Nu vreau să pun punct subiectului şi nici să trag concluzii, dar lumea în care trăim astăzi, de care nu putem face abstracţie, nu ne permite să stăm, chiar dacă am dori acest lucru sau, cel puţin, chiar dacă nu am avea nimic împotrivă, cinci ore în aşteptarea a zece persoane care se spovedesc. Aici avem de-a face cu o problemă şi rămâne să vedem mai bine cum se poate rezolva aceasta. Până atunci, nu fără răbdare, voi relua un îndemn al unui părinte ierarh din zilele noastre: Nu avem dreptul să obligăm pe cineva să facă asceză! Mi-aş mai permite să adaug că asceza impusă în masă, ca în cazul nostru, poate avea efectul invers decât cel dorit.