Ștefan Vodă cel Mare și Sfânt, între istorie și sinaxar
În calendarele creștine ortodoxe din toate țările lumii numărul sfinților martiri și al sfinților cuvioși este covârșitor în cetele de „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Cu toate acestea, oameni din toate regiunile pământului, din toate stările sociale, între care și înalți demnitari de stat, s-au învrednicit a fi și ei vase alese ale lucrării harului Preasfintei Treimi în societatea pe care o slujeau.
Printre aceștia, capete încoronate care au condus popoarele în armonie cu legea Domnului, asemenea regilor-profeți David și Solomon din vechime, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cel întocmai cu Apostolii, Dreptcredinciosul basileu Iustinian cel Mare, ctitorul Haghiei Sophia din Constantinopol, sau Sfânta Irina, Împărăteasa icoanelor, sunt partituri din simfonia bizantină a conjugării puterii seculare cu puterea spirituală, în căutarea binelui terestru și a cetățeniei cerești. Avem în calendarul lunii iulie pe Sfânta Olga, luminătoarea Rusiei kievene, și pe nepotul ei Vladimir, promotor al dreptei credințe în popor, iar în calendarul Patriarhiei Ecumenice, la 20 august, este pomenit Ștefan cel Sfânt, primul rege al maghiarilor. La noi, Sfântul Sinod a rânduit în ceata sfinților doi voievozi care, deși nu au murit martiri, au înveșnicit istoria națională prin ctitoriile și virtuțile lor: Sfinții Voievozi Ștefan cel Mare (2 iulie) și Neagoe Basarab (27 septembrie).
Numele Sfântului Ștefan cel Mare, despre care tradiția populară intrată în legendă spune că a domnit 47 de ani, a purtat 47 de războaie și a zidit 47 de biserici, a pătruns în memoria noastră colectivă. Despre măreția lui vorbesc bisericile și cetățile, codrii și râurile, cronicarii români și străini, istoricii, poeții și scriitorii, dramaturgii și compozitorii, strategii militari și regizorii de film. Ne apropie de veacul ștefanian opere literare ale marilor noștri scriitori: Eminescu, Bolintineanu, Iorga, Delavrancea, Sadoveanu. Chiar în perioadele demitizărilor și rescrierii istoriei prin filtre ideologice, strălucirea eroului invocat în „Doina” eminesciană nu a putut fi umbrită.
El nu a fost sihastru, dar a avut sfătuitor sihastru. A fost o persoană publică, purtător de sabie și apărător al creștinătății, gospodar de țară și ctitor de lăcașuri sfinte. Cântarul faptelor sale e în mâna Domnului, cu nestemate și țărână. Biserica a trecut toate prin focul rugăciunii și a văzut jertfelnicia vieții sale și starea lui duhovnicească, păstrată în cuvintele cu valoare de testament: „Doamne, numai Tu singur știi ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înșelătoare, nici focul vârstei tinerești n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuși Hristos, pe a cărui Cruce de-a pururi îmbrățișată la piept ținând, viața mea am închinat-o având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toți vrăjmașii am gonit și înfrânt”.
Chemat în rugăciune, Sfântul Ștefan Voievod nu este doar eroul legendar din cartea de istorie sau amfitrionul unui muzeu cu patrimoniu sacru. Suntem, în prezența lui binefăcătoare, îngenuncheați la rugăciune, ca în Tetraevangheliarul de la Humor. Sinaxarul și slujbele au extras esențialul din istorie, chipul voievodal transfigurat în lumina veșniciei. Privind către trecut și către prezent, putem înțelege valoarea de miracol în istoria neamului românesc a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.