Străinul trimis de Domnul

Figura singulară a părintelui rus Ioan cel Străin (Ioan Kulîghin) continuă să genereze legendă, presupuneri, povești. Puține sunt, deo­camdată, documentele și mărturiile autentice despre acesta și despre cei mai puțin de trei ani de libertate și de adăpost frățesc primit în România. Dar rolul său în metabolismul fenomenului cultural-duhovnicesc Rugul Aprins rămâne prețios și de neînlocuit.

Volumul Străinul trimis de Domnul, tocmai apărut la Editura Lumea Cre­din­ței din București, sub îngrijirea teologului Răzvan Bucuroiu, constituie un document de o importanță duhovnicească și bisericească de prim rang. Cartea este o reeditare a volumului dedicat aceleiași per­so­nalități, apărut la Editura Anastasia (1999), cu titlul Cuviosul Ioan cel Străin, desigur, astăzi, noua ediție este corectată, îmbunătățită, adăugită.

Structura interioară a cărții reflectă caracterul ei complex, simultan mărturisitor și documentar. Ea cuprinde trei nuclee textuale distincte: „Momente din viața mea”, o autobiografie duhovnicească de o impresionantă sinceritate și profunzime, scrisă în limba rusă și tradusă în românește de ucenicul său basarabean, fratele Leontie; „Cuvinte către ucenici”, texte de învățătură duhovnicească și pastorală; și „Scrisori din detenție”, redactate în cele câteva săptămâni ale arestului petrecut aici, înainte ca părintele să fie retrimis în URSS. La acestea se adaugă, într-o „Addenda”, mărturiile lui Alexandru Mironescu privitoare la întâlnirile cu părintele Ioan cel Străin, precum și fragmente dintr-un interviu cu părintele Roman Braga.

Protoiereul Ioan Kulîghin (despre care am mai scris în Ziarul Lumina din 11 iunie 2025) s-a născut la 24 februarie 1885, în orașul Eleț din gubernia Orël, Rusia. După o formare duhovnicească la Mănăstirea Optina și la Lavra Pecerska din Kiev, a slujit ca preot la Rostov între 1919 și 1930, după care a fost încarcerat de regimul bolșevic până în 1937. Eliberat, a ocupat funcția de protoiereu și duhovnic al Eparhiei Rostovului. În noiembrie 1943, fugind de prigoană, a întâlnit trupele româ­nești la Odessa și a cerut să fie primit în România împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, căruia îi era duhovnic, fiind găzduit până în 1946 la Mănăstirea Cernica. Descoperit de soldații sovietici, a fost arestat în octombrie 1946, anchetat, condamnat la zece ani de muncă silnică și expediat în URSS, la începutul anului 1947, unde i s-a pierdut urma.

Materialele documentare incluse în volum sunt redactate în limba română, documentând cu precizie juridică și bisericească peripețiile sosirii, șederii și sfârșitului tragic al părintelui Ioan pe pământ românesc. Cartea încorporează așadar un orizont duhovnicesc dublu: cel al experienței personale trăite de părintele Ioan cel Străin în marile vetre isihaste ale lumii ortodoxe slave - Optina, Pecerska, Caucaz - și cel al reîntâlnirii acestor comori cu duhul ortodox românesc, în climatul de intense căutări ale Bucureștiului anilor ’40 de la Mănăstirea Antim din București, prin intermediul rugătorilor Rugului Aprins.

Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim nu a rămas la nivelul unor întâlniri intelectuale sau al unor conferințe cu temă teologică, ci a însemnat, în chip esențial, căutarea și practicarea isihiei, am subliniat adesea, iar această căutare a primit un impuls calitativ decisiv prin întâlnirea cu călugărul rus Ioan cel Străin. Contextul în care părintele Ioan a apărut era acela al anilor ’40, când societatea românească intra, cu neînchipuite chinuri, sub jugul comunismului.

Textele părintelui Ioan cel Străin conțin pagini de o puternică forță duhovnicească. Redăm mai jos câteva fragmente, selectate din diferitele secțiuni ale volumului, ca mărturie vie a adâncimii lăuntrice a acestei personalități duhovnicești speciale, însoțitorul duhovnicesc al rugătorilor Rugului Aprins.

Despre trezvia căutătorului lui Dumnezeu, din Momente din viața mea (p. 31): „O dată, într-o sărbătoare, mergeam pe lângă o biserică unde se săvârșea o slujbă solemnă, dar pentru că n-aveam timp n-am intrat; însă în suflet am rămas cu multă amărăciune și atunci m-a pătruns gândul că, decât să fii rob oamenilor, mai bine să fii rob lui Dumnezeu.”

Despre rugăciunea minții și pacea inimii, din Momente din viața mea (p. 36): „Această rugăciune [condacul al 13-lea din Acatistul Maicii Domnului] îmi dădea o mare mângâiere și mă bucuram ca un copil. Cei din jurul meu, care observau ce stare sufletească aveam, ziceau: «Cât de fericit este, dacă n-are niciun păcat pe suflet!». Rugăciunea o rosteam întotdeauna în minte și nu-mi era niciodată greu să o fac, chiar și atunci când mai era cineva de față. Ea îmi aducea o mare bucurie și pace în suflet, ca unei păsări ce zboară prin văzduh.”

Despre smerenie și despre harul necăutat, din Cuvinte către ucenici, I (pp. 61-62): „(...) harul lui Dumnezeu binevoiește să dăruiască inimii mele încă tinere sfânta binecuvântare sufletească, în strădania mea de proslăvire a lui Dumnezeu. Această sfântă binecuvântare, moștenită de la stareți, mi-a fost dată spre îndrumarea celor însetați cu sinceritate după izbăvirea sufletească, prin legământul direct cu Dumnezeu. (...) Ca drumețul ce privește drumul străbătut, am văzut că Dumnezeu parcă S-a grăbit să înrădăcineze în inima mea tânără setea de nepotolit a iubirii înfocate față de El, revărsând din plin și cu milă, în toată ființa mea, harul Său neprecupețit, care este mai presus decât toate bunurile pământului și nu poate fi înțeles de lume, ba nici chiar de cele mai învă­țate minți omenești, fiindcă și voi sunteți ca mine și eu ca voi.”

Despre „Universitățile sufletești” ale Tradiției, din Cuvinte către ucenici, I (p. 62): „Prin căile Lui nemărturisite și tainice pentru mine și pentru toată lumea, Dumnezeu m-a adus către acele binecuvântate și nesecate izvoare duhovnicești ale așa-numitei «Universități sufletești», care au fost pentru mine Lavra Pecerska din Kiev și Mănăstirea Optina, schimnicii din Caucaz și marii ei bărbați sfinți din vechea mănăstire Athos și din Kronstadt. De la ei s-au revărsat din plin harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, umplând inima mea tânără și, pe tot parcursul drumului zbuciumat al vieții mele, el nu s-a îm­puținat, ci, ca un dar al Provi­den­ței dumneze­iești, tot mai mult s-a revărsat.”

Scriind aceste rânduri, părintele Ioan mărturisește. Fiecare cuvânt al său respiră acea atmosferă de acribie duhovnicească specifică marilor vetre monahale răsăritene. Experiența sa nu este una speculativă, ci rodul unei vieți petrecute în asceză, în ucenicie, în apropierea unor părinți duhovnici cu adevărat iluștri, și în taina rostirii rugăciunii inimii. Sbornicul volumul dedicat căutării isihaste, pe care părintele Ioan cel Străin l-a introdus în mediile monahale românești, constituie el însuși un reper al filocaliei vii, transmise nu prin cărți, ci prin rânduială, exemplu personal și binecuvântare.

Este o valoroasă carte pentru documentarea riguroasă a unui moment pivotant din istoria spiritua­lității ortodoxe române. Figura lui Ioan cel Străin dă posibilitatea contextualizării exacte a Rugului Aprins în cadrul mai larg al isihasmului post-paisinian și al constelației duhovnicești răsăritene. Totodată, documentele de arhivă incluse în volum oferă cercetătorilor un material fără precedent despre soarta părintelui rus în fața autorităților sovietice și despre ecourile influenței sale duhovnicești.

Străinul trimis de Domnul își justifică titlul nu doar biografic, ci și teologic. Părintele Ioan a fost, în chip real, un străin prin naționalitate, limbă și tradiție monastică imediată, dar și un frate întru Hristos trimis, printr-o rânduială tainică, să îmbo­gă­țească spiritualitatea autohtonă cu neînchipuite comori duhovnicești. Volumul reprezintă, fără îndoială, o contribuție indispensabilă la cu­noaș­terea unuia dintre cei mai autentici martori și mărturisitori vii ai căutării isihaste din Ortodoxia veacului XX.