Pictorul Dragoș Morărescu și Rugul Aprins

Prin creația sa, extrem de vastă, prin viața sa, Dragoș Morărescu (1923–2005) a ajuns în contact cu majoritatea intelectualilor importanți din România postbelică. Insuficiente, deocamdată, există și mărturii că artistul ar fi participat la câteva întâlniri ale Rugului Aprins petrecute la Mănăstirea Antim și, ulterior, în casele câtorva protagoniști.

Fără exagerare însă, prin contribuția sa artistică, Dragoș Morărescu devine unul dintre cronicarii vizuali ai Rugului Aprins, întrucât relațiile calde pe care le avea cu aceștia au generat portrete (desene sau picturi) ale câtorva personalități fondatoare: părintele Daniil Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Andrei Scrima.

Există artiști a căror operă rezistă tocmai pentru că refuză încremenirea într-o unică formă de exprimare, într-un singur stil. Dragoș Morărescu este unul dintre aceștia: un creator care a străbătut, cu o curiozitate nesățioasă, bună parte dintre teritoriile artelor vizuale. A fost, deopotrivă, pictor de șevalet și muralist, gravor și de­senator, sculptor în foaie de metal și arhitect, fără a-și interzice vreodată poezia ori pasiunea pentru cartea veche. Octavian Barbosa îl caracteriza, în Dicțio­narul său, drept „un patetic al trăirilor imediate” - o formulă pe care o confirmă oricine îi privește pictura - și tot el observa că universul acestui artist se exprimă cu predilecție pe cicluri tematice, „în acord cu propria structură temperamentală”.

Dragoș Morărescu provenea dintr-o familie de bucureșteni înstăriți, înrudită cu un mediu artistic de excepție. Mătușile sale, surorile Irina și Lizica Codreanu - prima sculptoriță, cealaltă dansatoare -, au gravitat în jurul avangardei pariziene de la începutul secolului și au frecventat atelierul lui Constantin Brâncuși. Irina Codreanu, elevă a lui Bourdelle și apropiată a marelui sculptor român, avea să rămână pentru tânărul Dragoș o legătură vie cu Parisul: îi trimitea reviste cu expozițiile pariziene și londoneze, iar el o vizita, mai târziu, ducându-i diapozitive cu propriile lucrări. Deși ar fi putut rămâne în străinătate, a ales să-și construiască viața în țară.

Formația sa a fost neobișnuit de cuprinzătoare: a studiat la Academia de Belle-Arte (1944-1947), a absolvit Școala Superioară de Artă Bisericească (1947) și, în paralel, Facultatea de Arhitectură din București (1944-1949), diploma de arhitect obținând-o însă abia în 1954. A urmat, totodată, cursurile de istoria artei paleocreștine, bizantine și românești ținute de I. D. Ștefănescu la Facultatea de Litere.

Ca artist plastic, a debutat devreme, în 1943, la Salonul Oficial de Arte Decorative de la Ateneul Român, unde a obținut o mențiune.

Această dublă rădăcină - rigoarea constructivă a arhitectului și disciplina contemplativă a picturii bisericești - explică, poate, tensiunea fertilă a ope­rei sale. Soția artistului, Valeria Morărescu, observa cum, sub fiecare nud ori peisaj, se ghi­cește încă structura: „totdeauna căuta, schița, încerca; se vede în aceste desene cum caută piciorul și mâna să fie într-o paralelă, apoi un triunghi”. Arhitectura, mai spunea aceasta, i se imprimase undeva în subconștient.

Un episod aparte luminează biografia lui Dragoș Morărescu. Tânăr artist, acesta a frecventat se pare și întâlnirile Grupului Rugul Aprins, mai ales cele din casa medicului Vasile Voiculescu. Aflând că Voiculescu a dat o replică sonetelor lui Shakespeare, Morărescu i-a propus să-i ilustreze cartea de poezie, iar medicul-poet a acceptat. Tot din această apropiere s-a născut un tablou intitulat Magul în care figura lui Vasile Voiculescu apare încoronată ca un împărat, „frumusețea omului curat, pătruns de lumea din jur”, după cuvintele Valeriei Morărescu. Vasile Voiculescu îl impresionase profund pe pictor: un om fragil fizic, dar a cărui vorbire îl făcea să pară extraordinar de puternic.

Din păcate, convulsiile istorice l-au afectat nemijlocit: Dragoș Morărescu este arestat din motive ori pretexte politice și face mai mulți ani de închisoare.

Tocmai în acel spațiu al lipsei absolute s-a cristalizat ceea ce putem numi crezul său artistic. Lipsit de hârtie, creion și placă de gravat, artistul a descoperit că singurele „materiale” rămase erau gândul și limba - și a făcut din acestea o artă a supraviețuirii: „Am ajuns să fac poezie datorită faptului că nu aveam alt material la îndemână. Ca pictor, ca gravor, ca desenator aveam hârtie, creion, culoare, o placă pe care să o gravez, dar în închisoare unde îți lipsea absolut totul nu erau decât gândurile tale și limba pe care o cunoșteai. […] Am ajuns să modelez cuvintele, să le cântăresc, să le potrivesc pe calapodul unui sentiment, a unei stări și să le memorez și astfel ele au devenit cu timpul un fel de mătănii pe care trebuia să ți le proteguești pentru ca să nu le uiți. Acest lucru mi-a fost de mare, mare ajutor fiindcă au constituit pavăza mea în fața sorții”, subliniază pictorul - a se vedea fișa Morărescu Dragoș, PostModernism Museum, secțiunea „Artiști în temnițele comuniste” (după Amintiri din temnițele comuniste - Dragoș Morărescu, Radio România Cultural).

Mărturisirea spune totul despre temperamentul artistului: pentru el, a crea nu era o opțiune între tehnici, ci o necesitate vitală, o formă de a-și apăra interioritatea. Indiferent de unealta la îndemână - culoarea, dalta ori cuvântul -, gestul rămânea același: acela de a da formă unei trăiri și de a o salva de la uitare.

Eliberat din temnițele comuniste, Morărescu a construit o operă amplă și deconcertant de diversă, organizată pe cicluri tematice: Bucureștiul de ieri și de azi, metamorfoza formelor, mitologiile autohtone, peisajele și „destinele românești”, personalitățile spiritualității naționale. Din ele s-au născut volume și serii precum Case vechi din București, O istorie desenată a literaturii române sau Lumini dobrogene. Preferința pentru teme trădează o inspirație de tip livresc, în care citatul devine, paradoxal, o formă de afirmare a originalității.

Frapează, la o primă vedere, impresia că ai în față mai mulți pictori într-unul singur. Indiferent că aborda „alambicarea” lui Picasso - pe care l-a adorat - sau curbele à la Matisse, artistul folosea culori care transmit bucurie și forță. „Era înnebunit de tot ce era nou, nu îi plăcea clasicul. Era ieșit din tipare”, își amintea soția sa; la Școala de Arte Frumoase îi venea greu să lucreze după modelele cerute de profesor, căutând mereu să intervină, să facă altfel.

A călătorit mult - în Franța, Italia, Statele Unite, Austria - și se întorcea de fiecare dată cu un număr impresionant de lucrări, nu însemnări de jurnal, ci adevărate exerciții de investigație cromatică și formală. A folosit cu egală ușurință desenul, gușa, tempera, cerapastelul, linogravura, litografia, pictura pe sticlă și fresca, experimentând chiar sculptura în foaie de metal ciocănit și cizelat. Astăzi, muzee și colecții din România, Franța, Statele Unite, Italia, Japonia, Grecia, Austria, Germania, Spania, Portugalia, Canada și Australia păstrează lucrări semnate de el.

Receptarea critică nu i-a fost întotdeauna favorabilă în timpul vieții, însă cele mai pătrunzătoare observații despre arta sa au rezistat. În 1973, criticul Andrei Pleșu surprindea, într-o formulare de o concizie remarcabilă, tocmai resortul intim al acestei opere: „Dragoș Morărescu retrăiește cu atâta patos tot ce ține de cultura sa vizuală, pune atâta tenacitate în exercițiul prelucrării ei, încât sfârșește prin a dobândi o remarcabilă autonomie stilistică.”

Finis coronat opus, Dragoș Morărescu a realizat o prețioasă copie a icoanei Rugului Aprins, după originalul prezent cândva în casa lui Alexandru Mironescu, despre care există multiple mărturii - a se vedea articolul nostru din Ziarul Lumina, 4 septembrie 2024 - că scotea uneori sunete minunate...