„Decât să fii rob oamenilor, mai bine să fii rob lui Dumnezeu”

Părintele rus Ioan cel Străin a ajuns la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim la câteva luni după ce acestea începuseră deja. Chiar dacă începând cu Sandu Tudor și cu părintele Benedict Ghiuș, parte dintre nevoitorii Mănăstirii Antim erau deja avizați, aportul părintelui Ioan cel Străin în privința căutării isihaste rămâne neîndoielnic prețios.

În pofida unor inexac­ti­tăți scrise ori afirmate de-a lungul anilor, părintele Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin), duhovnicul rus găzduit temporar la Mănăstirea Cernica (decembrie 1943 - finalul anului 1946), nu a venit nicidecum pe un teren gol. Căutători ai isihiei erau și la Mănăstirea Antim, și la Mănăstirea Cernica și în alte câteva spații monahale binecuvântate ori, prin câțiva pustnici, în Munții Neamțului, ai Bucovinei etc.

Părintele Ioan Kulîghin s-a născut la 24 februarie 1885 la Eleţ (Oriol), în Rusia. După stagiul militar devine frate la celebra Mănăs­tire Optina. Este mobilizat în Primul Război Mondial, apoi slujeşte ca preot la Rostov (1919-1930), este închis între 1930 şi 1937 de puterea bolşevică, iar după eliberare devine protoiereul şi duhovnicul Eparhiei Rostovului. Fugind de persecuțiile comuniștilor, se refugiază în România în noiembrie 1943, împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, căruia îi este duhovnic, şi va fi găzduit până la finele anului 1946 la Mănăstirea Cernica (între timp, mitropolitul moare şi este îngropat în cimitirul mănăstirii). Descoperit de armatele sovietice, aflate în România, în decembrie 1946 este arestat, anchetat şi condamnat la zece ani de muncă silnică, fiind trimis la începutul lui 1947 în URSS, unde i s-a pierdut urma.

În puţinele scrieri rămase de la pr. Ioan cel Străin se regăsesc şi amintiri ale traseului său duhovnicesc (vezi volumul Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, 1999). Fiind angajatul unui magazin după terminarea şcolii primare, este pentru prima oară atras de un gând cu privire la drumul său în viață trecând prin faţa unei biserici, dar neavând timp să intre: „decât să fii rob oamenilor, mai bine să fii rob lui Dumnezeu”. De o nezdruncinată credinţă la doar 16-17 ani, reuşeşte să-l contacteze pe celebrul Sfânt Ioan din Kronstadt și ajunge repede la concluzia că „desăvârşirea poate fi atinsă numai în mănăstire”.

În acest context el îşi enumeră îndrumătorii. Vorbeşte de marele stareţ Partenie de la Mănăstirea Pecerska din Kiev şi despre fiul său duhovnicesc Alexie Şepelov, duhovnicul lavrei, de a căror bună­tate se învrednicise încă de la 18 ani, înainte de exercitarea serviciului militar - nefăcând încă armata, fusese temporizat, atât de pr. Ioan din Kronstadt, cât şi de stareţii de la Optina. Ulterior, constată că cel mai însemnat sprijin l-a primit „de la stareţii din Optina, urmaşi ai marelui stareţ Paisie Velicikovski, ce au continuat lucrarea lui duhovnicească, care, prin mila lui Dumnezeu, a ajuns şi până la mine, netrebnicul”. Astfel, părintele Ioan vorbeşte cu adâncă recunoştinţă despre alţi mari oameni pe care i-a întâlnit în viaţă, printre care, spre pildă, părintele Teodot, eclesiarhul mănăstirii, cel care era „un nevoitor iscusit în lucrarea rugăciunii în minte şi în inimă sub toate formele”, şi despre mulţi alţii, ştiindu-se că la Mănăstirea Optina era în acea vreme o adevărată constelaţie de rugători îmbunătăţiţi.

Pentru a putea vorbi despre „rugăciunea minţii în inimă”, aceasta impune existenţa unui îndrumător care ştie din practică toate cele necesare. Pr. Ioan cel Străin ajunsese un „expert”, un trăitor, căci ucenicise la rândul său lângă alţi cunoscători, practicanţi ai isihasmului. Experienţa aceasta a fost adunată şi în culegeri dedicate exclusiv rugăciunii isihaste, precum Sbornicul, carte adusă de altfel chiar de părintele Ioan cel Străin şi în România (a circulat zeci de ani în samizdat, în traducerea părintelui Gh. Roșca, fiind tipărită abia după 1989).

Acesta este duhovnicul pe care l-au întâlnit părintele Benedict Ghiuș, profesorul Alexandru Mironescu și scriitorul Sandu Tudor la câteva luni după constituirea grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Cei trei erau acolo într-unul dintre pelerinajele obiș­nuite pe care le făceau împreună în locurile sfințite. Tocmai intențio­nau să se retragă când, la insisten­țele părintelui Nicodim Bujor, tânăr monah la Cernica, au bătut pentru prima oară și la ușa părintelui rus Ioan cel Străin, interpret fiindu-le un ucenic basarabean de-al acestuia numit Leontie.

Iată și descrierea, memorabilă, făcută de profesorul Alexandru Miro­nescu: „Părintele Ioan era o per­sonalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtășirii unor expe­rien­țe alese și pentru noi necunoscute. Aceste însușiri deosebitoare puteau fi deslușite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a asculta. Totul vorbea despre o prezență cu totul deosebită. Stilul era complet articulat, fără să fie însă artificios sau căutat. Forma aceasta era mă­nușa potrivită unui fond de o imensă bogăție și rigoare. Se cunoștea că venea dintr-o casă mare” (vezi volumul Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Editura Humanitas, 2019, p. 52).

Tinerii ucenici l-au supus ulterior unui tir de întrebări, nemiloase: „Desigur, întâlnirea era, pentru mine, cu totul nouă; am realizat această noutate, dar multe lucruri, în amănunt și cu claritate, nu le-am înțeles decât după un oarecare timp, cum era și normal. De altfel, în repetate rânduri l-am supus, între noi, unei analize critice foarte severe și nu mai știu de câte ori am confruntat impresiile noastre, ca nu cumva să alunecăm în vreo eroare, știind că doar Adevărul va rezista unor asemenea confruntări. N-a lipsit nici răspărul, când unul dintre noi a socotit, pe bună dreptate, că ceva se cere reexaminat cu o atenție sporită și că dialogul controversat este necesar. Vreau să spun prin aceasta că raporturile dintre noi n-au fost nici o singură clipă acelea ale vreunui entuziasm facil sau ale vreunei naive subalter­nanțe, cu toată impresia puternică pe care ne-a produs-o și care nu numai că nu s-a dezmințit, dar a crescut mereu”, continuă prof. Al. Mironescu.

Cu privire la viața întru căutarea isihiei, la care i-a chemat cuviosul părinte de la Mănăstirea Optina, concluzia omului de știință Alexandru Mironescu, el însuși foarte riguros, dar în același timp din ce în ce mai apropiat de cele du­hov­nicești, pe măsură ce acumula experiența rugăciunii, a fost aceasta: „Treptat- treptat, apele vii­turii și-au intrat în albia lor normală; și am înțeles că Părintele Ioan este o personalitate care slu­jește o veche și autentică tradiție, pe care a învățat-o și a practicat-o într-o mănăstire cu viață duhovnicească, așa cum mulți dintre noi nici nu ne putem închipui exact. Nimic din ceea ce am auzit și am învățat de la Părintele Ioan n-am găsit mai târziu dezmințit de scrierile Sfinților Părinți - pe care îi cercetez mereu. Dimpotrivă, ei nu au făcut decât să confirme valoarea învățăturii vii pe care ne-a trecut-o părintele Ioan” (p. 54).

...Într-adevăr, povestea este bine-cunoscută, părintele Ioan cel Străin a dat binecuvântarea spre a fi practicată ruga isihastă câtorva personalități emblematice ale grupului Rugului Aprins, aflate în căutarea misticii creștine, dar și unor tineri studenți (precum Șer­ban Mironescu, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordașiu, Roman Braga etc.), care aveau să ducă mai departe duhul acestei mișcări duhovnicești.

Părintele Ioan cel Străin face parte din acel iconostas al sfinţilor care au trăit discret în această lume şi care, poate, cel puţin până la sfârşitul acestor vremi, vor rămâne necunoscuţi.