„Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate...

Se împlinesc 40 de zile de la mutarea la cele veşnice a lui Costion Nicolescu, cercetător științific în etnologie și antropologie la Muzeul Țăranului Român din București, om pe care l-au cunoscut toţi cei apropiaţi de Biserică din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării, atât prin cărţile pe care le-a publicat, cât şi prin conferinţele la care a participat după 1989. Am discutat cu dânsul cu ceva timp în urmă, într-un interviu care va forma o carte separată, şi l-am rugat să se prezinte, aşa cum se vede chiar el. Redau în continuare mărturia lui Costion Nicolescu, aşa cum a făcut-o în discuţia pe care am avut-o.

Cine sunt eu?... Asta a fost cu adevărat o problemă pentru mine…. Ce să scriu pe cartea mea de vizită? Ce să spun când sunt invitat pe la diverse canale de televiziune sau de radio şi mă întreabă cum vreau să fiu prezentat? (Bine, acestea arătau o preferinţă clară pentru calitatea de director… O foloseau şi după ce ea fusese pierdută. Pentru ei dă bine să ai o funcţie publică „de conducere”…)

Definesc diplomele? Am diplomă de inginer şi am practicat 20 de ani ingineria, dar nu mă simt cu adevărat inginer (în sensul admirabil al lui Cyrus Smith!). Am absolvit Facultatea de Teologie, am continuat „studii aprofundate”, în fine, am făcut şi un doctorat (serios, muncit, onest, la Paris!), dar oare aş putea îndrăzni să mă numesc teolog?... Până la urmă, pentru mine teologia ţine mai mult de o trăire poetică a întâlnirii şi convorbirii cu Dumnezeu (cu toată rigoarea dogmatică şi canonică!) decât de rigida disciplină universitară, chiar dacă, la nevoie, am respectat-o…

Te acoperă sau te descoperă funcţiile ce le îndeplineşti? Am lucrat 20 de ani la Muzeul Ţăranului Român, titrat când ca etnolog, când ca antropolog, dar m-am simţit uşor impostor sub aceste „etichete”.

Ar fi mai elocventă (în cazul meu) înscrierea în apartenenţe profesionale mai generale, un pic mai vagi, mai evazive, precum publicist sau eseist? Nu sunt tocmai sigur.

Îmi vin în gând ca apropiată, scurtă şi cuprinzătoare, caracterizare versurile Poetului: ­„Suflete, prund de păcate,/ eşti nimic şi eşti de toate…”

I-am fericit pe acei oameni ajunşi la o asemenea statură spirituală încât nu mai necesită explicitarea existenţei lor prin profesie. Singur, numele lor spune îndeajuns. Totuşi, şi al nostru pentru prietenii noştri buni.

Este mai relevant cum te vezi tu sau cum te văd ceilalţi? Poate că, totuşi, oglindirea este cea care vede mai limpede şi spune mai apropiat. Dar, până la urmă, numai Dumnezeu te oglindeşte în adevărul tău cel mai adevărat. El te cunoaşte mai bine decât te cunoşti tu însuţi sau oricine alt­cineva, oricât de mult te-ar iubi. El vine în lăuntrul tău cel mai lăuntric.

Chiar aşa: cine sunt eu, robul lui Dumnezeu Costion?

Un om care… Un om care atunci când este iubit se miră de cum poate fi iubit, iar când nu este iubit se miră de cum este posibil să nu fie iubit. Un om căruia dintre toate perioadele vieţii cele mai apropiate (mai dragi) îi sunt, într-un fel, copilăria secundă şi adolescenţa studenţească (caracterizate prin intensă, proaspătă trăire şi întemeietoare acumulări culturale). Un om cu nostalgia calmă a acelor timpuri şi care nu şi-ar fi dorit să trăiască în altă perioadă istorică. Un om căruia îi priesc mai mult tăcerea şi scrierea decât vorbirea. Un om visător. Cu toate acestea, cam lipsit de imaginaţie. Un om neputincios… Un om trăind mai mereu din iubirea şi mila altora. Un om simţindu-se dator faţă de majoritatea celor dimprejur. Adesea, vinovat faţă de ei. Un om care iubeşte muzica, chiar dacă nu poate deosebi două note una de alta. Dar şi culorile care ard sau care mocnesc, stingându-se. Un om care a râvnit să scrie şi să-i apară cărţi, care, într-un târziu, le-a avut (dăruite de Dumnezeu) şi s-a bucurat tare de ele (realizând totodată şi relativitatea lor), chiar dacă cititorii i-au fost tare, tare puţini. Un om căruia nu-i plac despărţirile. Un om care se gândeşte cu neplăcere la moarte, deşi oarecum împăcat (resemnat?) cu venirea ei. Căruia i-ar plăcea să ajungă până la urmă la seninătatea înţeleaptă a Dreptului Simeon: „Acum liberează pe robul Tău…” Un om care se simte acasă în vechea cultură ţărănească, cultură a Învierii, cultură de slăvire a lui Dumnezeu prin frumuseţe, trăită şi generată cu un nesfârşit firesc. Un om care-şi trage toată nădejdea din Biserică, dar care nu este lipsit de momente (clipite!) de dramatică îndoială întru ale credinţei şi de ezitări. Un om care roagă mult prea puţin. Un om care se simte bine în preajma marilor părinţi duhovniceşti. Un om cu priză naturală la copii (ceea ce este totdeauna tulburător, poate și pentru că-i inexplicabil!). Şi el, în cele mai de soi ale sale, tot un copil! Un om căruia îi place să aprindă focul în celălalt. Un om care îşi doreşte ca măcar să mocnească mereu un foc fermecat şi în el. Cu cât mai dese izbucniri, desigur. Un om care admiră matematica şi pe matematicienii dăruiți. Un om care structural pune mai mult preţ pe trăire decât pe informare. Un om cu o cultură generală superficială, dar cu trăiri sentimentale înflăcărate, chiar dacă mai mult de taină. Un om temător… Adesea, chiar laş. Un om lipsit de iniţiativă. Un om care nu prea ştie să refuze. Un om care adesea preferă retragerea şi expectativa. Un om pe care Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. Un om cu sete vitală de frumuseţe. Un om totdeauna răpit de tainica frumuseţe feminină. Un om care consideră, obsesiv aproape, valorile supreme a fi prietenia şi poezia (de altfel strâns legate între ele). Un biet om…

Stendhal se gândea să se definească prin ceea ce iubea. În acest sens, el îşi compusese acest epitaf: „Henri Beyle, milanez, care a trăit, a iubit, a scris. Acest suflet îi iubea cu pasiune pe Cimarosa, Mozart şi Shakespeare…”. Nu era milanez, dar se simțea cel mai acasă în acest oraş.

A iubi coboară un pic, pentru a-l exprima şi pe a plăcea

În multe limbi, uneori şi în a noastră, a iubi coboară un pic, pentru a-l exprima şi pe a plăcea. Ar putea fi încercată o identificare prin ceea ce-mi place… Cu alte cuvinte, prin ceea ce are o importanţă mai mare, adesea vitală pentru mine (în sensul că mă ajută să fiu viu şi vioi). Aşadar, care sunt cele ce-i plac acestui om tainic pe care-l numesc eu?

Mai mult ceaiul decât cafeaua. Ceaiul Darjeeling. Fierbinte. Înfierbântând trezia. Vinul (roşu, îndeosebi). Laptele de capră şi cele ce se prepară din el. Ţara noastră. Baletul „rusesc”. Jocurile sportive atunci când prin măiestrie se apropie de artă sau când implicarea afectivă este majoră. Mult măgarii (bineînţeles, animalele cu acest nume!). Mă emoţionează de fiecare dată… La biserică, mai mult privegherile liniştite de seară (de noapte) decât îmbulzeala hramurilor. Pâinea cu unt şi cu miere. Poveştile şi basmele româneşti. Să intru într-o poveste şi să trăiesc în ea. Cu fiecare călătorie, fie ea spaţială sau spirituală sau livrescă, cu fiecare întâlnire adevărată. Filmele de artă. Filmele ruseşti… Înserarea… Taina persoanei, atunci când o intuiesc un pic! Macii însângerând lanurile şi şanţurile. Plimbările la incredibila lumină de lună plină. Luminişurile. Cărările pierdute (aşa cum a pierdut-o Augustin Meaulnes)… Căderea serii, vara. Greierii (în satul meu, li se spunea cosaşi), în nopţile de vară. Ruginirea pădurilor, cu nesfârşitele lor nuanţe, toamna. Fulgii mari, care cad alene… Copacii încărcaţi cu promoroacă. Cititul sub pătură, la lumina veiozei, iarna. Insula misterioasă. (Orice carte bună este o insulă misterioasă.) Ochii fetelor, în sine, izolaţi, privirea lor… Cum se văd de sub masca doctoriţelor când operează sau de sub niquab-ul arăboaicelor. Cimitirele-grădini de prin satele de odinioară. Arta bizantină, cu osebire a acelui Bizanţ după Bizanţ. Pistruii discreţi… Frunţile boltite. Chipurile frumoase, păstrătoare fireşti ale Chipului (fie ele în icoane, în picturi, în fotografii sau, mai ales, aievea). Frumuseţea primă, cea creată direct de Creator (de la pietre la oameni). Slănina sau untura pe pâine, cu ceapă roşie şi, bineînţeles, cu o tărie! Izvoarele chiar acolo unde izvorăsc, ţâşniri firave din pământ (aproape inexplicabile). Susurul lor… Cântarea-rugăciune a păsărelelor în zori şi la asfinţit. Mult, monahalele mierle. Sticleţii, rafinat multicolori. Berzele, pe câmp şi în cuiburi. Cormoranii zburând aiuritor în complicate şi fascinante stoluri. Seminţele de multe feluri precum cele cu care se hrăneau în Babilon cei trei tineri îngereşti, prieteni ai prorocului Daniel. Fragii (sălbatici!). Turmele cu tălăngile lor, pe dealuri, prin munţi. Mirosul unor ierburi înmiresmate de la ţară: izmă, rozmarin, muşeţel, busuioc, chimen, levănţică, măghiran, mărar, tarhon... Mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Mirosul de fân. Mirosul de brad, în casă, de Crăciun. Săptămâna albă (a laptelui şi a brânzei). Săptămâna dintâi a Postului Mare. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Duminica Floriilor. „A doua Înviere”. Roma. Italia. Francia, cea de à la campagne. Capadocia. Creta, cea veche. Muntele Athos - munte sfinţit (liberator!). Dar şi Muntele vrăjit (captivant!). Arta romanică. Şi cea de la Fayum. Naivitatea artei catalane. Mozaicurile romane şi cele de la Ravenna. Şi cele siciliene de la Cefalu şi Monreale. Mozaicurile şi frescele de la Chora (Kharie Djami) Constantinopolului. Pictura „primitivilor” de mai peste tot. Pavimentele medievale. Aburul de poveste al dimineţilor, la ţară. Podurile caselor vechi, în care orice fleac pare purtător de atractive taine. Transfigurarea. Potrivirea cuvintelor. Cuvintele anume potrivite de cineva pentru mine… Privirile anume potrivite de cineva pentru mine… Albastrul mediteranean (cel marin şi cel celest!)… Mirabilele seminţe (purtând deja în ele mireasma florilor şi a roadelor) şi corola de minuni a lumii (precum lui Lucian Blaga, cel mut ca o lebădă). Amintirea senzaţiilor mereu proaspete din copilărie, îndeosebi miresmele şi culorile ei, toate intense, de o mare trăire şi implicare, exploratoare de taine, chemătoare, promiţătoare… Pietrele… De multe feluri. Cele şlefuite de la malul mării, cele frumos colorate de apa râurilor, cele de pe cărările munţilor. Dar şi ­nestematele! Peruzelele. Lapis lazuli. Smaraldele. Granatele. Şi perlele scoase din adâncuri. Dăruirile, atunci când dincolo de ele se întrevede şi o dăruire de sine, ţie. Dealurile. Presărate cu brânduşe toamna şi primăvara. Presărate cu bătrâne livezi de meri sau de pruni. Roadele în pom. Merele strălucind ca globuri roşietice de aur fierbinte. Livada sub ploaie. Ploile luminoase de vară. Ploile de toamnă (mocăneşti!). Şi focurile… De tot felul. Vetrele lor… Spuza lor. Laptele gros (laptele, nu jocul!). Înainte de pornirea lor, mesele cu drag pregătite aşteptându-şi oaspeţii întru agapică întâlnire. Aşteptările răbdătoare, dar împlinite până la urmă. Să privesc fiinţele alergând cu supleţe şi eleganţă. Eventual până la plutire! Mirosul de sat. De grajd (cu „gunoiul” lui), de fumuri (şi de lemn afumat), de fân, de cuptor încins, de cazane de ţuică distilând, de uliţe prăfuite în toi de vară, la amiază… Mugete şi nechezări… „Lacul codrilor albastru…” (al lui Eminescu, desigur). Limba de leac a scrierilor lui Sadoveanu. Tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Umbra fetelor în floare (cum atât de inspirat a formulat Marcel Proust!). Obrajii îmbujorați de ger (îndeosebi cei ai copiilor, de orice vârstă ar fi sau ar persista ei!). Nepoţii (cei cinci! Luca, Julian, David, Ştefan Efrem, Ambrozia), copiii (cei doi, Antuza şi Ioan, cu cei doi aduşi de ei, ­Michael cel cumsecade şi Andreea cea frumoasă), iubita (cea una şi mândră în toate cele: ­Maria!). Şi câte altele…

Forma supremă de iubire este prietenia

Cum am mai spus în multe rânduri, pe urmele părintelui Pavel Florenski, pentru mine forma supremă de iubire este prietenia… Mi-am dorit-o cu cei de aproape ai mei, din familie, cu oameni a căror lucrare m-a orientat şi mi-a dat un sens vieţii prin trăirea unor afinităţi elective de mare taină, de mare profunzime, şi chiar cu prietenii mei… (!) De aceea, mă gândesc să încerc o minimă identificare şi prin aceia cu care, printr-o vădită afinitate electivă, mi-am dorit să fiu ­prieten:

• Osip Mandelştam • Andrei Tarkovski • Andrei Rubliov • Ioan Alexandru • Părintele Iulian Stoicescu • Părintele Paisie Olaru • Anna Ahmatova și Marina Ţvetaeva • Reiner Maria Rilke • Sfântul Efrem Sirul • Gheorghe Petraşcu • Sfântul Ioan Evanghelistul • Părintele Dumitru Stăniloae şi, nedespărţită, maica Maria • Maître de Moulins • Sfântul Haralambie • Stendhal • Ion Luca Caragiale • Părintele Alexie Bârcă • Părintele Ioanichie Bălan • Avram Iancu • Horia Bernea • Jan Vermeer • Ion Andreescu • Fiodor Dostoievski • Părintele Pavel Florenski • Pietro della Francesca • Rogier van der Wayden • Schubert şi Schumann • Ştefan Luchian • Boris Pasternak • Thomas Mann şi Hermann Hesse (atât de deosebiţi, nu ştiu de ce, dar îmi vine totdeauna să-i pun împreună, subtilă pereche!) • Şi altă pereche (pentru mine!): Kafka şi Camus (i-am cam părăsit!) • Li-Tai-Pe şi Saadi şi Rabindranath Tagore • Anton Pavlovici Cehov şi Henrik Ibsen • Vladimir Losski • Părintele Dimitrie Balaur • Marcel Proust • Jeanne d’Arc • Régine Pernoud • Ştefan cel Mare • Părintele Macarie Ioniţă • Micii olandezi şi marii flamanzi • Părintele Constantin Galeriu • Mozart • Haydn • George Enescu • Mihai Urzică (dar şi Elena sa!) • Mihai Eminescu • Petre Ghelmez (totdeauna, cu Ileana) • Ion Barbu • Lucian Blaga • Vasile Voiculescu • Sfântul Nicolae • Alain Fournier • Edith Södergran • Selma Lagerlöf • Sigrid Undset • Olivier Clément • Iosif Brodski • Alain Resnais (numai până la un timp) • Robert Bresson • Charlie Parker • Billie Holiday • Sidney Bechet • Dinah Washington • Nina Simone • Regina din Saba • Solomon, înţeleptul! • David, poetul! • Beethoven • Ion Barbu • Sviatoslav Richter • Alexandr Skriabin • Ana lui Măstacăn (ce mătuşă minunată, cu istoriile ei la fel de minunate, aduse dintr-o vechime fermecată!) • Părintele Ilie Moldovan • Michelangelo Antonioni • Ingmar Bergman… • Andrzej Wajda • Richard Strauss • Jean-Pierre Melville • Federico Fellini • Tata (săracu’!) şi mama (săraca!) • Bunicii (câţi i-am cunoscut, dar şi cei despre care mi s-a povestit numai) • Şi atâţia alţii, vieţuind aici sau dincolo, unii vestiţi, alţii mai modeşti, ştiuţi mai mult lui Dumnezeu… • Fecioara Maria, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu şi Maică nouă • Ioachim şi Ana (straşnici bunici!) • Şi atâţia alţii, vieţuind aici sau dincolo, unii vestiţi, alţii mai modeşti, ştiuţi mai mult lui Dumnezeu…

Cei numiţi reprezintă, cum se spune, numai „partea vizibilă a aisbergului”. Nu i-am pus decât dintre cei plecaţi deja la Domnul, soli spre a pune o vorbă bună. Dar sunt şi cei încă frumos vieţuind în preajma-mi sufletească, atâţia… Înfrumuseţându-mi zilele şi cugetele. Lumea celor minunaţi din jurul nostru şi din lăuntrul nostru nu este nici pe departe atât de săracă pe cât s-ar crede.

Dar îndeosebi şi mai presus de toate rămâne preadorita prietenie cu Iisus Hristos, cu Emanuel! Cea mai facilă şi cea mai dificilă dintre toate…

„Cel ce sunt”

Chiar, dacă Iisus Hristos ar avea o carte de vizită, ce ar alege să se scrie sub numele Său? Dar oare ar trebui să I scrie ceva, Lui, Care, cum se ştie, are „multe nume”? Ar fi, probabil, suficient să fie scris „Cel ce sunt”. În asemănarea şi urmarea Lui, poate că aici ar trebui să ajungem şi noi întru a scrie pe cărţile noastre de vizită: „cel ce sunt”!

Cât am reuşit în împlinirea acestor prietenii, numai ei şi Bunul Dumnezeu o pot spune. Cert este că aceia pe care i-am pomenit şi cei din aceeaşi ceată care au rămas nepomeniţi au fost vreascurile de aur care au ţinut frumos învăpăiat pe parcursul vieţii focul arderii mele interioare. Sunt oameni întâlniţi uneori faţă către faţă, alteori numai suflet către suflet. I-am pus fără a propune o ierarhie, deoarece, deşi ea există pe undeva (măcar în parte), este greu de precizat întru totul, la scara inimii. Şi apoi, ea are o anumită frumoasă şi duioasă, binecuvântată fluiditate.

La sfârşit, nu putem să nu observăm, iubite cetitorule, cu un zâmbet îngăduitor, că omul care a scris despre el rândurile de mai sus parcă ar vrea să pară mai bun decât este, ceea ce, până la un punct, ar fi omeneşte de înţeles. Iertare, deci!