Taina suferinţei unui monah
Sub zâmbirile primăverii, în adierile pământului reavăn, când natura se redeşteaptă la un nou ciclu de viaţă, ne pregătim la rândul nostru să înviem din moartea păcatului la o existenţă plăcută în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paştilor. Am pornit-o pe calea virtuţilor, presărată uneori cu ispite ghimpoase, alteori cu popasuri duhovniceşti, aducătoare de pace şi nădejde că primăvara duhovnicească se află aproape. Unul din răgazurile pline de frumuseţe şi bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Potrivit rânduielilor de veacuri statornicite, ne închinăm Semnului Fiului Omului, cântând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“. De ce această proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zilele“, urmând lui Hristos, sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El“.
În general, îi numim pe călugări „purtători de cruce“, căci, de-a lungul întregii călătorii pământeşti, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadenţate de semnul Crucii; monahul ajunge astfel aidoma lui Hristos: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viaţă moartă pentru lume şi răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de nici un păcat“.
Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori, care au prins contur în bronzul fierbinte al inimii tocmai prin virtutea asumării cu smerenie, cu credinţă, a crucii, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, având în suflet nădejdea răsplătirii. Unul dintre ei era bunul şi tăcutul părinte Nifon Vârlan. Vieţuitor în obştea Schitului Vovidenia, uscăţiv, cu alură de ascet, m-a ocrotit cu bunăvoinţă, iertându-mi stângăciile inerente unui novice dornic de viaţă călugărească. La început m-a învăţat să fac pâine. Împreună am copt nenumărate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, desluşind tainele monahismului. Egumenul de atunci al Vovideniei, preţuindu-i viaţa curată, râvna spre rugăciune şi pacea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fiecare dată el a ezitat să primească taina cea mare a preoţiei. Evlavios şi temător faţă de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereniei împlinind cu desăvârşită conştiinciozitate celelalte ascultări ce i se rânduiseră. Peste puţină vreme, mentorul meu cel înţelept s-a îmbolnăvit. Suferinţa nemiloasă i-a uscat şi mai mult trupul. Cu aceeaşi privire senină, binevoitoare, părintele Nifon îşi trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viaţa lui cum se duce Crucea înţeleasă ca suferinţă. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar şi în purtarea de grijă a Taumaturgului desăvârşit, monahul suferind şi-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre înviere, adică modalitate de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Oare cine putea să-L înţeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Şi-a dus povara Crucii cu nesfârşită dragoste, cu necurmată răbdare!? De aceea îl găseam adesea în biserică după slujbă, stând de vorbă cu Hristos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?“ Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „Încă oleacă, mai am să-I spun ceva“. Nu am aflat ce-I zicea Domnului, dar din comportamentul suferindului frate am înţeles ce-i grăia Hristos lui: „Nu lăsa necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa să ne despartă, ci foloseşte-le pe toate în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine“. Călugărul nu a ieşit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind. Prioritatea n-o constituia sănătatea fizică, ci a sufletului. În ultimele luni petrecute în lumea aceasta se preocupa numai de Cer. La finele lui 2004 s-a bucurat, aşteptând cu nerăbdare praznicul Naşterii Domnului, când s-a împărtăşit. L-a primit pe Sfântul Prunc dumnezeiesc în braţele sufletului său, mulţumindu-I pentru binecuvântare şi darul vieţii: împlinise de curând 40 de ani. A doua zi, părintele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfântului Arhidiacon Ştefan. Arăta fericit, împăcat, deşi boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeşnic. Nu bănuiam că în câteva ceasuri îşi va începe călătoria către lumea celor drepţi. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieţi să le petreacă în biserică. În ajunul Anului Nou a fost înmormântarea. Natura din jur, solidară cu starea noastră, a obştii Vovideniei, părea tristă. Lumina zilei se cernea stins, căci fratele cel plecat dintre noi parcă luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-şi Crucea suferinţei cu nezdruncinată credinţă, monahul Nifon se grăbea a-I rosti Preabunului Mântuitor inspiratele vorbe ale Sfântului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o“.