Tema Învierii Domnului în cartea „Cerurile Oltului”
Tema Învierii Domnului a fost una mult iubită Mitropolitului Bartolomeu Anania, pe care a tratat-o și dezvoltat-o din diferite unghiuri de înțelegere în scrisorile pastorale pascale, în cei 18 ani de arhipăstorire la Cluj-Napoca. În scrisorile sale pastorale vom găsi teme ca „Suferința răscumpărătoare”; „Învierea ca devenire”; „Sfintele Femei, adevărații apostoli ai Învierii”; „Ultima îmbrățișare a lui Hristos”; „Trupul morții și trupul slavei”; „Au înțeles Apostolii Învierea?”; „Bucuria ospățului lăuntric”; „Curăția ființei lăuntrice”; „Lumina cea neapropiată a Învierii”; „Învierea, suprema bucurie asupra morții”; „Iuda printre noi”; „Învierea Domnului și Codul lui Da Vinci”; „Lumina și întunericul”; „Capătul drumului”; „Învierea a început în iad”; „Istoria mântuirii în trei cuvinte”; „Prezența în lume a lui Hristos cel Înviat”; „Învierea lui Hristos și propria noastră înviere” etc. Înainte de a fi arhiereu, arhimandritul Bartolomeu a scris despre Învierea Domnului în cunoscuta sa carte de eseuri teologico-literare despre mănăstirile oltene: „Cerurile Oltului”. Dialogul dintre literatul Valeriu și teologul Bartolomeu dezvoltă un comentariu asupra frescei Pogorârea la iad de la Mănăstirea Clocociov.
Învierea Domnului este baza credinței noastre în Hristos, după cum remarcă istoricul religiilor Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol II. Este cea mai mare minune dintre câte pot fi pe pământ, echivalent având doar taina întrupării și taina creației. „Taină a veacului ce va să fie” veșnic și fericit, Învierea Domnului este pentru noi un izvor nesfârșit de bucurie, de putere, de nădejde, de lumină și de har, iar modul în care Mitropolitul Bartolomeu abordează tema Învierii este unul complex și nuanțat. El continuă tradiția marilor exegeți și tâlcuitori ai textelor evanghelice, cum au fost Sfinţii Ioan Gură de Aur, Epifanie de Salamina, Grigorie al Nissei, Teofilact al Bulgariei, folosind mijloace moderne ale literaturii, poeziei și științei contemporane, pentru a pune în lumină înțelegerea adevărului Învierii lui Hristos. Autorul folosește stilul polemic-apologetic împotriva falselor teorii care infirmă sau întunecă adevărul Învierii. Citind ani de-a rândul Pastorale dedicate praznicului Învierii sau ascultând scurtele cuvântări rostite la catedrala din Cluj în noaptea de Paști, am constatat că ele formează o complexă exegeză a momentului Învierii, dar mai ales o profundă mărturisire de credință în Învierea lui Hristos, mai ales în lumea actuală, cu legături și trimiteri directe la angoasa acesteia, suferințele și zbaterile ei. De aceea, scrierile și cuvântările Mitropolitului Bartolomeu, referitoare la Învierea lui Hristos, s-au constituit într-un răspuns frământării sufletelor omenești, o lumină care risipește nedumeriri, neînțelesuri și dileme ale societății și lumii contemporane. Ele au stil propriu, chiar dacă pe linie teologică-exegetică sunt asemănătoare tâlcuirilor Mitropolitului grec Ieroteos Vlachos ori demonstrativ-apologetice, precum cele ale părintelui Daniil Sandu Tudor din volumul său apărut postum: „Adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos”. Mitropolitul Bartolomeu are darul de a împărtăși adevărul Învierii pentru folosul din viața cotidiană a creștinului, ca mărturisire de credință și izvor de nesfârșită bucurie.
În „Cerurile Oltului”, comentariul asupra Pogorârii la iad - începutul învierii Domnului (p. 204) vine după un altul intitulat „Dinamica Botezului”, pe marginea unei fresce, din biserica-bolniță a Brâncovenilor în care este reliefată ștergerea zapisului păcatului strămoșesc-adamic de Hristos, Cuvântul întrupat, în timpul Botezului de la Iordan. Domnul calcă acea piatră cu înscrisuri, dar mai mult, și razele Duhului Sfânt coborât peste Hristos o străpung. Astfel, prin voia Tatălui, lucrarea Fiului și puterea Duhului, zapisul păcatului strămoșesc este șters. Mitropolitul Bartolomeu afirmă cu tărie că Învierea Domnului începe în iad, așa cum este reprezentată în „Erminia” icoanei ortodoxe.
Momentul acesta din icoană nu se bucură de popularitate în verstele scripturistice, singurul argument fiind textul primei Epistole soborniceşti a Sfântului Apostol Petru (cap. 3, versetul 19). Mitropolitul Bartolomeu argumentează în comentariul său, sprijinit de o afirmație a părintelui-teolog Dumitru Stăniloae, care invocă texte imnografice, astfel: „Porțile iadului le-ai sfărâmat, Doamne” (stihiră la Vecernia duminicii pe glasul al patrulea); „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice care-i țineau pe cei legați, Hristoase”; (Canonul Învierii). Sau alte texte liturgice precum: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe Tron împreună cu Tatăl și cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, cela ce ești necuprins”. Învierea, scrie Mitropolitul Bartolomeu, nu este o mișcare în sine, ci un act operativ. Iconografia, scrie el mai departe, Îl înfățișează pe Hristos pogorât undeva în subteran, sub nivelul colinelor din preajmă, dar nu liniștit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porțile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam și pe Eva, eliberați acum din lunga lor așteptare. În timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca odinioară la Iordan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”, drepții Vechiului Testament, de-o parte și de alta, mântuiți și ei, Îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanțuri, sub stăpânirea unui înger, care în cazul nostru îl ține de coarne, ca un semn că Beelzebut nu mai are nici o putere, iar neputința lui e veselia celor eliberați. Scena e cea mai autentică reprezentare a Învierii Domnului și nu o găsim numai în fresce, ci și în numeroase ferecături ale Evangheliei, pe coperta din față. În reprezentările occidentale, icoana sau tabloul Învierii arată un Iisus Hristos biruitor, în veșminte albe, strălucitoare, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ține un steag cu cruce de aur, spre bucuria celor doi îngeri de alături și spaima ostașilor ce-L străjuiseră, căzuți cu fețele la pământ. Mitropolitul Bartolomeu face o analiză teologică profundă, logică și rațională, referitoare la cele două reprezentări. Dacă tabloul occidental se referă doar la Hristos, îl angajează numai pe El, icoana ortodoxă reprezintă un act de intercesiune. Hristos este mântuitor și mijlocitor între om și Dumnezeu. De aici o întreagă gândire teologică și antropologică, dezvoltată în Răsăritul ortodox, rămas peste veacuri teocentric și hristocentric. În Apusul catolic și protestant, așa cum arată reprezentarea, accentul cade mai mult pe om, de unde s-au dezvoltat numeroase curente de gândire teologică și filosofică antropocentrică. Icoana ortodoxă a pogorârii la iad arată actul mântuitor al lui Hristos Care prin jertfa și moartea Sa eliberează neamul omenesc din robia diavolului, realizând astfel împăcarea omului cu Dumnezeu. Învierea este tocmai această eliberare, împăcare cu Dumnezeu și înălțare a neamului omenesc la o viață duhovnicească, căci Hristos nu a făcut nimic pe pământ pentru Sine. Învierea din morți Hristos nu o săvârşeşte pentru Sine, ci pentru oameni, ca o arvună, dar și ca izvor al învierii lor.