Tentații îmbătrânite

În sufletul fiecărui om sunt unele patimi care se repetă obsesiv. Unii sunt munciți de gândul îmbogățirii, alții de cel al lenevirii, alții de o aprigă mânie, care se stârnește din nimic și îi afectează interior când încearcă să o rețină de la a se manifesta. Cea mai mare patimă de care suferi este cea care te luptă cel mai des, nu-i așa? Aceste ispite care îmbătrânesc uneori împreună cu noi au un fel de reziduu spiritual, care continuă să subziste în noi. Acolo, în inima noastră, chiar și adesea curățită prin spovedanie și înmuiată prin rugăciune și împăr­tă­și­rea cu Sfintele Taine, tot se mai află urme ale patimilor sufletești care, atunci când îți este lumea mai dragă, ajung să se manifeste pre­cum petele care apar pe o față de masă curată chiar înainte de a primi un oaspete drag, așteptat de mult timp. Patimile pot să apară și la intervale mari de timp, luând prin surprindere sufletul care le credea moarte de multă vreme și sunt cu atât mai apăsătoare, cu cât ne credeam deja eliberați sufletește de ele.

Întrebarea care ne apasă în astfel de situații este: suntem vinovați de noile manifestări ale vechilor răni? Am zgândărit în vreun fel acest roi de viespi care stătea liniștit într-un colț nevăzut sau le-am încurajat tăcut să se înmulțească, nefiind atenți la ce crește în noi? Răspunsul invariabil este același: câtă vreme nu am luptat cu propria noastră mândrie, ea va fi întotdeauna goarna care cheamă armata patimilor la luptă cu noi. Fie patimi vechi, fie noi, mândria se va folosi de toate pentru a ne apăsa sufletește și a ne face să ne întoarcem la vechi obiceiuri rele sau a căpăta obișnuințe păcătoase noi. Turnesolul tuturor patimilor este invariabil mândria. Și doar prin această patimă insidioasă și greu de detectat chiar și pentru oamenii care duc de ani buni o viață duhovnicească se deschide poarta tuturor celorlalte răutăți care ne asaltează dorind să ne atragă în direcția greșită. De altfel, Sfântul Ioan Scărarul o definea în mai multe feluri, cu o iscusință duhovnicească deosebită: „Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea dracilor, dispreţuirea oamenilor, maica osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonitoarea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieşirii din minţi, pricinuitoarea căderilor, pricina luării în stăpânire (de draci), izvor al mâniei, uşa făţărniciei, cauza nemilostivirii, păzitoarea păcatelor, contabilă amarnică, judecătoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, rădăcina hulei” („Scara dumnezeiescului urcuș”, în: Filocalia, vol. IX, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 249).

Pe de altă parte, nu faptul că încă ne mai luptă gândurile rele trebuie să ne îngrijoreze. Este firesc să se întâmple astfel, întrucât gândurile acestea vin și pleacă până în ultima clipă a vieții noastre pe acest pământ. Nimeni nu le poate opri, dar fiecare om poate, cu deplină libertate, să le alunge repede sau, din contră, să le primească și să le pună în aplicare. Adeseori, este benefică și puțină „nepăsare bună”, adică să tratăm aceste sugestii ale vrăjmașului cu indiferență, fără a le acorda prea multă atenție, și să ne concentrăm asupra Rugăciunii inimii sau a punerii în aplicare a unui gând benefic, care respectă poruncile dumnezeiești ale milosteniei și iubirii de aproapele. Cel care se sperie de faptul că are gânduri rele încă nu a învățat să se cunoască, nu crede despre sine că este un om păcătos, pe de-a-ntregul dependent de mila și ajutorul dumnezeiesc. Este o realitate: de gândurile rele te izbăvesc numai harul dumnezeiesc în conlucrare cu voința ta liberă. Niciodată propria ta putere, separată de orice sprijin al Celui Preaînalt.

Sunt și persoane care, dintr-o gândire eronată, se uită la exemplul oamenilor pătimași, străini de Dumnezeu și cred că, de vreme ce aceștia fac multe păcate și nu li se întâmplă nimic rău, atunci ceea ce împlinesc aceștia reprezintă un model de urmat. Dar Scriptura ne avertizează clar, în repetate rânduri: „Nu te mira de lucrările păcătosului; nădăjduiește în Domnul și rămâi întru osteneala ta” (Ecclesiasticul 11, 22). Oamenii care încalcă întotdeauna poruncile dumnezeiești par că au parte de o sporire materială în unele circum­stanțe, dar prețul plătit pentru aceste reușite constă în propria lor mântuire. „Supune-te Domnului și roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporește în calea sa, după omul care face nelegiuirea” (Psalmi 36, 7).

Așadar, respinge, indiferent de perioada vieții în care te afli, toate gândurile rele care te împresoară. Nu te teme când acestea par să se reactiveze, nici nu le da întreaga ta atenție sufletească. Îndreaptă-ți întotdeauna cugetul și simțirea către Bunul Dumnezeu și nu uita: până nu te lepezi de mândrie, tentațiile îmbătrânite ale propriilor patimi vor continua să te viziteze...