Teoreticonul lui Macarie, primul manual de muzică bisericească
Theoreticonul lui Macarie nu a fost doar prima carte de muzică tipărită în limba română, ci şi prima carte de teorie a muzicii, prima gramatică a muzicii bisericeşti, care a fost răspândită pe calea tiparului în mai toate teritoriile locuite de români, având un rol important în dezvoltarea artei muzicale la noi în ţară până în zilele noastre.
În anul 1823 a apărut la Viena cea dintâi carte de muzică tipărită în limba română, numită „Theoreticon sau privire cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti, după aşăzământul sistimii ceii noao... tâlmăcit din greceşte, pre limba românească, de smeritul Macarie Ieromonahul, portarie al Sfintei Mitropolii a Bucureştilor, dascălul Şcoalei de musichie“. Theoriticonul lui Macarie cuprinde întreaga teorie a muzicii psaltice conform noii sistime a muzicii bisericeşti stabilite de Chrisant de Madit, arhimandrit al Patriarhiei din Constantinopol.
Cel care a adus în Bucureşti noua teorie a muzicii psaltice a fost Petru Efesiu, în 1816. Probabil că, odată cu el sau imediat după ce a deschis „Şcoala de musichie“ de la Şelari, au sosit din Constantinopol şi alţi psalţi, unii dintre ei aducând şi manuscrise de muzică psaltică. Numai astfel se explică faptul că în preajma anului 1820 au circulat prin ţările româneşti manuscrise notate după noua sistimă. Toate acestea erau scrise în limba greacă, ceea ce îngreuna înţelegerea noilor reguli de cântare. Dar, fără gramatică, fără teorie nu se putea progresa, tradiţia orală fiind lipsită de eficacitate din momentul în care se adoptase şi se introdusese oficial cântarea în noua sistimă.
Iată de ce a considerat Macarie Ieromonahul că era absolut necesar să tipărească o gramatică a muzicii în limba română, pentru uzul cântăreţilor şi al ucenicilor din Şcoala de psaltichie a Mitropoliei, unde el era dascăl.
A cunoscut oare Macarie lucrarea lui Chrisant, „Teoria şi practica muzicii bisericeşti“ apărută la Paris în 1821? Este posibil, din moment ce la Pesta, tot în 1821, el nu împărtăşea încă ideea de a tipări o lucrare teoretică separată, intenţionând să structureze gramatica în introducerea proiectată pentru Anastasimatar. De la Pesta a pleacat la Viena, în 1822, la „popii armeni, mechitariştii“, care erau la curent cu toate noutăţile meseriei lor. La Viena, Macarie s-a hotărât să scoată o gramatică de sine stătătoare, pe care a intitulat-o Theoreticon, şi nu propedie, nici gramatică, nici introducere în muzica bisericească. Noţiunea de „theoreticon“, adaptată la muzică, nu era prea răspândită - doar Chrisant de Madit a folosit-o înaintea lui Macarie, în 1821 -, fapt ce pledează pentru ideea că dascălul român a cunoscut Theoreticonul acestuia la Viena. Macarie a utilizat noţiunea de theoreticon probabil şi în ideea de a da cărţii sale un cadru specific teoretic, de amploare, ce trebuia să fie mult mai mult decât o simplă propedie muzicală.
Diferit de lucrarea lui Teodoros Ierasimou
Există în Biblioteca Academiei Române un manuscris grecesc (761) care poate fi socotit, şi el, un theoreticon, purtând semnătura unui oarecare Teodoros Ierasimou.
Fiind scris în anul 1820, desigur că nu ne îndreptăţeşte să-l considerăm o copie a celui tipărit de Chrisant în 1821 la Paris, dar nici ca model al lui Macarie pentru tălmăcirea şi redactarea Theoreticonului său, din moment ce acest manuscris grec, cu nr. 761 (ms. gr. 761), se află în stare perfectă, fără însemnări marginale, fără urmele unei utilizări mai îndelungate, aşa cum se întâmplă cu o carte sau cu un manuscris care a făcut obiectul unei traduceri. S-ar putea ca Macarie să fi avut o copie asemănătoare. Ceea ce este sigur însă este faptul că Macarie, în traducerea sa, a urmărit textul grecesc cuprins în acest manuscris, „de care nu se deosebeşte nici în numărul aliniatelor“ (Nicolae M. Popescu, „Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul“, p. 46).
Şi totuşi, sunt deosebiri chiar în numărul aliniatelor şi paragrafelor, nu însă în acela al capitolelor.
Considerăm că Macarie nu a utilizat acest ms. gr. 761, cum greşit s-a afirmat până acum; poate că alt manuscris grec i-a stat la dispoziţie sau poate că a avut în faţă chiar lucrarea lui Chrisant din 1821. Ceea ce putem preciza cu siguranţă însă este faptul că Macarie, prin traducerea din greceşte a Theoreticonului său, a reuşit să precizeze concepţia sa de „românire“, de „naţionalizare“ a muzicii psaltice, prin prisma personalităţii sale de mare patriot şi iubitor de ţară. Datorită acestei iubiri nemăsurate de neam şi gustului său ales a ştiut să întreacă, prin tipar - „cu roşu şi negru“, şi prin legătură, „bună, nu proastă“ - orice altă realizare de până atunci.
Regulile noii sistime
Theoreticonul a fost tipărit „cu voia şi blagoslovenia prea-o-sfinţiei sale părintelui mitropolitului a toată Ungrovlahia Grigorie“, închinând prefaţa dascălilor Costache şi Grigorie, care îi ţineau locul la Şcoala de musichie din Mitropolia Bucureştilor; dar a scos şi un număr de exemplare „cu voia şi blagoslovenia“ mitropolitului Veniamin, făcând şi unele modificări în prefaţa pe care o închină „cinstiţilor dascăli ai sistimii musichiei ceii noao bisericeşti din Moldova“ (ibidem, p. 45).
În prefaţa adresată lui Costache şi Grigorie, Macarie le comunică ce va cuprinde Theoreticonul, cum a tradus el hronul prin vreme - zăbavnică şi grabnică. Să ia seama la treptele scărilor, care dintre ele se numără şi care nu... Aşijderea şi altele dintr-acest Theoreticon, luaţi-le aminte, şi precum eu le-am tâlmăcit şi le-am aşăzat, aşa şi dragostea voastră să le paradosiţi... Deci, primiţi cu blândeţe această dintâi carte, Theoreticonul, ca o pârgă a ostenelilor mele, care deşi să arată mică în privire, dar foarte scump trebuincioasă la înţeles şi cuprinzătoare...“.
Traducerea din greceşte a regulilor noii sistime nu a fost uşoară pentru Macarie. Greutăţi mari avea de întâmpinat cu fixarea unei terminologii muzicale româneşti, fapt pe care nu l-a realizat în tot locul deplin. Numirile silabice ale notelor le-a luat din greceşte, ca şi numele semnelor, care au rămas astfel până în zilele noastre. Haractirurile glasurilor - adică acele semne fundamentale, de cantitate, care se vor numi mai târziu şi vocalice - le-a redat prin „felurime“, traducând astfel (şi de neînţeles) substantivul grecesc „poros“, care mai adecvat ar fi trebuit redat prin cantitate (sau „câtăţime“, cum va zice mai târziu Anton Pann); iar semnele de durată, timporale, le-a denumit „înfiinţare“, traducând astfel pe „poion“, care mai degrabă trebuia definit prin semne de calitate, de expresie (ibidem, p. 47. A se consulta şi I.-A. Bourgault-Ducoudray, Études sur la musique ecclésiastique grecque, Paris, Librairie Hachette et Cie, 1877, pp. 77-127 (Appendice: „Traduction dâun abrégé de la théorie de la musique byzantine de Chrisanthe de Madytes“).
„Glas“ în loc de „eh“
„Ipostasurile care n-au vremi, ci numai lucrare“, grupează aşa-numitele „consunate“, semne care determină un anumit mod de intonare. Macarie aduce în context noţiunea de „glas“ şi în sens de „interval“, aşa cum l-am întâlnit la Filothei şi la toţi psalţii secolului al XVIII-lea.
La Macarie apare, apoi, noţiunea de „glas“ în loc de „eh“, fixând această denumire în mod definitiv. Anton Pann şi alţi psalţi ai secolului al XIX-lea au ezitat adesea când au trebuit să definească, în româneşte, glasul; l-au socotit când „eh“, când „glas“, încercând definiţii destul de hibride, uneori chiar pline de haz, pentru a păstra ambele noţiuni. Macarie nu renunţă însă la denumirile dascălilor vechi, atunci când arătau ehurile: „ananes“, „leghetos“, „nana“, „aghia“ etc., pe care psaltul român le aduce ca sprijin lămuritor la definirea fiecărui glas; pe al şaptelea l-a numit „varies“, „adică greu“, şi astfel a rămas până în zilele noastre. Pentru fiecare glas a prevăzut şi scara, în planşele anexate, la care face mereu trimitere. Ftoralele sunt în număr de 15: diatoniceşti (8), hromaticeşti (5) şi armoniceşti (2), acestea din urmă fiind generalizate mai târziu prin noţiunea de enarmonic. Pentru mărturii a găsit cea mai frumoasă grafie, care a rămas în uz, cu neînsemnate modificări, până astăzi. Paralaghia ocupă un anume loc în Theoreticonul lui Macarie, exerciţiul practic fiind dezvoltat de psaltul român cu meşteşug mai mult la însuşirea semnelor şi a combinaţiilor acestora şi mai puţin la glasuri, la ftorale şi la mărturii; cele 12 scări prevăzute în cele şase planşe înlocuiesc însă această paralaghie atât de văduvită în Theoreticon. Tonurile la Macarie, ca şi în teoria chrisantică, erau de trei feluri: mari (de 12 subdiviziuni), mici (de 9 subdiviziuni) şi mai mici (de 7 subdiviziuni).
În glasul al şaselea există „jumătăţi de ton, pătrare de ton şi trei-jumătăţi de ton“, ca rezultat al lucrării ftoralelor hromaticeşti; de asemenea în cel de al doilea glas.
Stilurile de cântare
În ceea ce priveşte stilurile de cântare, Macarie nu menţionează decât două „viersuiri“, în „stihariceşte şi irmologhiceşte“ (cap. 9, par. 9); abia la glasul al patrulea aduce în context şi stilul „papadicesc“, pe care îl va utiliza mai târziu - în Tomul al doilea al Antologhiei (Bucureşti. 1827) - în dotările tuturor glasurilor.
Deşi precizează că „dascălii cei vechi arăta glasurile în Diatonicescul şi Armonicescul neam cu acest feliu de numiri, Ananes, Leghetos, Nana...“ (cap. 9, par. 8). Macarie nu prezintă în Theoreticonul său, la glasuri, şi forma „leghetos“, aşa cum va face mai târziu, de pildă, Anton Pann în Bazul theoretic... când vorbeşte de „leghetos“ ca formă diatonică a glasului II (p. 105). Forma Leghetos o vom întâlni în schimb în Anastasimatarul lui Macarie, la glasul IV (p. 118. Antifoanele, şi p. 129, Fericirile), precum şi în Irmologhion (pp. 59-81. Catavasii).
La Macarie (cap. 9, par. 1), glasurile se unesc în trei neamuri: „Diatoniceşti, adecă aşăzate, Hromaticeşti, adecă prefăcute, şi Armoniceşti“ folosind termenul de „neam“ în loc de mult uzitatul „gen“.
Iar în continuare arată cum glasurile se unesc: „Şi în trei aşăzări, în opt strunite, care să zice şi Diapason, în cinci strunite, care să zice şi Roată, şi în patru strunite, care să zice Trifonii“, aducând în context noţiunea de „aşăzare“ (care nu s-a impus) în loc de sistem. Anton Pann în Bazul teoretic... (p. 85) menţionează patru „sisteme“, adăugind pe „în tri-coardă, care se zice şi difonie“. Deşi lui Macarie nu-i era străin termenul de „difonie“ - deoarece la cap. 11, par. 1 precizează că „Glasul al doilea întrebuinţează scara Hromaticească, sau prefăcută, care urmează în Difonii. adecă în doao glăsuiri...“ el omite să treacă difonia şi la „aşăzări“ sau la „sisteme“, cum a precizat Anton Pann mai târziu. Nici felul în care Macarie explică aşăzările (sistemele) „roată“, „difonie“ sau chiar „trifonia“ nu este destui de precis, dând naştere la unele confuzii în structura scărilor respective.
Desigur că toate aceste „scăpări“, inerente începutului - Macarie îşi publica Theoriticonul la numai şapte ani de la apariţia unei reforme - nu diminuează întru nimic meritul său incontestabil de a tipări prima gramatică, cu un conţinut valoros, în limba română.
Teoreticienii secolului al XIX-lea care i-au urmat, în frunte cu Anton Pann, au adus completările de rigoare, structurând teoria acestei muzici după principii moderne, multe din ele păstrându-şi şi astăzi valabilitatea.
În Theoreticonul său Macarie face şi o primă încercare de metodică a predării muzicii psaltice, pe care o aflăm la pp. 25-30, acolo unde arată ce şi cum trebuie să înveţe „noii începători, pe scurt, numai acelea ce fac trebuinţă ca să le înveţe, mai înainte de a începe să cânte tonurile scării“.
Monument al limbii române
Limba românească folosită de Macarie în expunerea Theoreticonului său are o savoare neîntrecută în astfel de lucrări. Macarie, aşa cum am arătat, era un meşter al cuvântului, ştiind foarte bine să tălmăcească regulile aride de teorie muzicală într-o formă destul de agreabilă: „Suirea şi pogorârea iaste şi deasă şi alergătoare. Şi deasă să zice când rândul iaste alcătuit de glasuri care să răspund unul după altul... Iar alergătoare să zice când rândul iaste alcătuit de glasuri care să răspund numai ceale de jos şi ceale de sus, iar glasurile de mijloc tac...“. Oriunde s-ar deschide Theoreticonul, cititorul găseşte un vocabular variat şi destul de surprinzător prin conţinut şi formă lexicală, o frază plină de vervă, sprintenă, care atrage în mod deosebit atenţia. Chiar dacă Macarie nu a tălmăcit totul în cea mai corectă şi mai bună formă, el a trasat totuşi, cu mult curaj şi pasiune, un drum larg deschis urmaşilor săi, care vor realiza lucrări valoroase şi din ce în ce mai bine ancorate în tradiţia cântării noastre psaltice.
Apariţia Theoreticonului în anul 1823 a avut consecinţe dintre cele mai bune, am putea spune surprinzătoare, chiar dacă acestea nu s-au înregistrat imediat şi în mod spectaculos. Macarie n-a beneficiat, în urma vânzării cărţilor sale, nici de profituri băneşti nici de satisfacţii spirituale deosebite. Theoreticonul său şi-a croit drum nevăzut în cultura noastră, şi astăzi, în contextul istoric şi teoretic al muzicii româneşti, nu putem trece cu vederea această carte a dascălului de cântări Macarie Ieromonahul.
Terminologie românească
Din punct de vedere istoriografic, Theoreticonul lui Macarie se înscrie ca prima carte de muzică tipărită în limba română, dar şi ca prima gramatică tipărită a muzicii româneşti. A trebuit să treacă mai bine de o sută de ani de când Filothei sin Agili Jipei, în plină epocă brâncovenească, a stabilit primele cântări psaltice româneşti în manuscrisul său şi a redactat prima propedie românească (1713), ca să poată apărea un al doilea mare psalt al muzicii româneşti, Macarie Ieromonahul, care să dea prima carte de muzică tipărită în limba română.
Dacă ţinem seama de lucrarea lui Chrisant, „Introducere în teoria şi practica muzicii bisericeşti“, tipărită la Paris în anul 1821, ne putem îngădui să înscriem Theoreticonul lui Macarie, cronologic, ca al doilea din lume.
Oficial, această gramatică introduce o nouă sistimă în practica muzicii religioase la noi în ţară, stabilind reguli de scriere în limba română care-şi păstrează valabilitatea şi astăzi, chiar dacă, în evoluţia ei teoretică şi practică, muzica religioasă a înregistrat multe îmbunătăţiri.
Baza teoretică a stabilit-o Macarie, structurând această muzică în anumite reguli fără de care ea nu putea exista. Tot în acest Theoreticon, Macarie Ieromonahul fixează, pentru prima dată în limba română, o terminologie muzicală, susceptibilă desigur de multe îmbunătăţiri. Dar curajul cu care a acţionat Macarie în această direcţie face din Theoriticonul său un document lexico-muzical important, de la care a răsărit, am putea spune, o întreagă literatură teoretică muzicală pe întreg parcursul secolului al XIX-lea.