Terapia blândeții
Fără îndoială, se poate spune că noțiunea de terapie nu a intrat doar în uzul curent al vorbirii, ci face parte integrantă din cultura epocii noastre. Tema este extrem de vastă și de aceea aș dori să restrâng discuția de față numai la anumite chestiuni care privesc terapia sufletului sau mai exact spus a persoanei. Cu siguranță, multă lume a auzit, fie și sporadic, discursuri despre diferite curente sau școli terapeutice sau despre metode specializate pe diferite laturi ale personalității, pentru a fi cât mai eficiente în abordarea și rezolvarea anumitor cazuri. Și este extrem de util să amintim aici faptul că Biserica, în ultimii ani, prin lucrări serioase a precizat cu mai multă acrivie experiența și învățăturile ei terapeutice, promovându‑le sub numele de psihoterapie ortodoxă, prin prisma căreia preoții slujitori exercită și misiunea de terapeuți.
Cu toate acestea, înclin să cred că statutul de terapeut trece cu mult dincolo de granițele determinate de o specializare sau alta și este asumat sau ar trebui să fie asumat de foarte multe persoane. În acest sens aș afirma, fără reținere, că toți cei ce lucrăm cu oamenii, toți cei ce avem familii și mai ales copii, posedăm și o chemare terapeutică la care ar trebui să răspundem în modul cel mai prompt. Pe de altă parte, există metode sau atitudini terapeutice care transcend orice sistem sau școală și care au șanse mari de reușită cu orice om. O astfel de metodă fericită socotesc că este și blândețea.
Prin urmare, cine poate fi terapeut? În primul rând, terapeuți sunt părinții, nu o zi sau două, ci pe tot parcursul îndelungatului proces al creșterii copiilor lor, întrucât odată cu creșterea, părinții se îngrijesc nu doar de sănătatea fizică a odraslelor, ci și de formarea lor sufletească, ceea ce implică și dese îndreptări terapeutice. Iar acestea ar trebui făcute cu toată delicatețea și blândețea, iar nu prin impunere autoritară, așa cum suntem tentați să facem de cele mai multe ori. Terapeut poate să fie și un învățător, întrucât prin felul în care el transmite cunoștințele și prin atitudinea lui față de elevi va reuși să nască în ei o stare de elevare sufletească. Dar nu numai în cazurile de mai sus, ci și în altele „neconvenționale” există prilejul terapiei. De pildă, cât de mult odihnește cuvântul cald și dezinteresat al unui funcționar public, cât de mult reconfortează o vânzătoare amabilă, cât de mult ajută atitudinea compătimitoare a unei asistente medicale etc. Toate acestea formează terapii ale blândeții, care pot tămădui și fără apartenența la o școală, în vreme ce un terapeut școlit dar fără blândețe poate în mod sigur eșua.
Așa se face că terapia autentică tinde totdeauna spre un dublu obiectiv. Mai întâi, propria împlinire a terapeutului prin exercitarea responsabilă a terapiei corecte, și al doilea, care se află în strânsă legătură cu primul, tămăduirea reală și fără condiționări a celui ce primește terapia.
Altfel, o terapie specializată făcută cu răceală și fără un scop bun îl lasă pe pacient cu probleme nerezolvate, dar atrage consecințe și asupra terapeutului, în special neîmplinirea vădită ca neliniște sufletească.
De altfel, există destule povești cu terapeuți duri, care pierd din vedere amănuntul că grosolănia, așa cum nu poate fi o metodă potrivită pentru echilibrarea resorturilor lăuntrice ale celuilalt, tot așa nu constituie o calitate a terapeutului, oricât de intangibil și‑ar închipui statutul său. Ori, aici se află o fină amăgire pentru cel ce exercită o astfel de lucrare întrucât nu sesizează că terapeutul uman trebuie să fie un „terapeut‑frate” și ucenic al Singurului care vindecă, Ziditorul omului.
Terapeutul uman este dor instrumentul pentru tămăduirea celuilalt și de aceea se cuvine ca el să fie delicat și blând. Așa va putea cunoaște și el odihna sufletului, potrivit cuvântului: „Învăţaţi‑vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Iar cei ce nu cunosc încă metoda blândeții, o au admirabil lămurită de Sfântul Isaac Sirul: „Nu certa pe cei ce au nevoie de rugăciunea ta și nu‑i lipsi de cuvintele blânde ale mângâierii, ca să nu se piardă și să ți se ceară sufletul lor”. Și „silește‑te, când te întâlnești cu aproapele tău, ca să‑l cinstești mai presus de măsura lui. Sărută‑i mâinile și picioarele și ține‑i‑le adeseori cu multă cinstire și pune‑le pe ochii tăi și laudă‑l chiar și pentru cele ce nu le are. Iar când se desparte de tine, spune‑i tot binele și tot ce e spre cinstirea lui. Căci prin acestea îl atragi pe el la bine…și vei semăna în el semințele virtuții”.