Terapia lipsei de voinţă

Trebuie să mărturisesc din start că gândul de a scrie câteva lucruri despre voinţă nu mi l‑a dat vreo oarecare lectură recentă, ci însăşi viaţa cotidiană. Mai exact, constatarea că realizarea oricărui lucru, înce­pând de la cea mai simplă muncă pe care ne‑o propunem, cultivarea pământului în gospodărie, îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau aplicarea unor proiecte şi până la urmarea cu acrivie a unui program duhovnicesc, toate presupun, fără excepţie, voinţă; desigur şi alte calităţi importante ce se impun a fi puse în valoare, dar care nu fac obiectul discuţiei noastre. Iar aici trebuie subliniat un lucru extrem de important, şi anume faptul că nu mă refer la voinţă doar în sensul de facultate a sufletului, ci mai ales la acea voinţă care devine transpusă în act. Altfel, voinţa nu este altceva decât o abstracţiune. A spune că „eu voiesc să fac cutare lucru”, dar amân asta la nesfârşit sau renunţ după primul impuls, nu înseamnă ­nicidecum voinţă, ci doar o simplă decizie, care poate fi acceptată la nivel mental.

Însă, există anumite cazuri de blocaj al voinţei sau chiar de lipsă a capacităţii de a voi (abulie) în chiar momentele premergătoare acţiunii şi de aceea s‑ar putea întreba cineva: „Nu cumva anumiţi oameni sunt lipsiţi de capacitatea de a voi?” Observând anumite pilde extreme de prăbuşire a voinţei, ca cel al faimosului Oblomov, din romanul omonim al scriitorului rus I. A. Goncearov, sau surprinzându‑ne propria lipsă de voinţă din unele împrejurări concrete, am fi înclinaţi să credem că da, unii oameni chiar sunt lipsiţi de facultatea voinţei, total sau parţial. Totuşi, adevărul nu este deloc acesta. Toţi oamenii posedă capacitatea de a voi. Faptul că la unii oameni această capacitate este mai slabă până la forme extreme de abulie ţine de îmbolnăvirea voinţei şi face obiectul patologiei acesteia. Dar, repet, toţi oamenii posedă în mod cert voinţă. Cel puţin aşa reiese din îndemnul Mântuitorului: „Dacă vrea cineva să vină după Mine …” (Mt. 16, 24). Socotesc că, dacă vreo categorie de oameni ar fi fost văduviți de facultatea voinţei, Acela Care este nemincinos şi însăşi Dragostea ar fi precizat: „Să‑Mi urmeze doar cei ce au voinţă”. Dar, nefă­când o astfel de menţiune, înseamnă că toţi oamenii posedă voinţă. Şi mai posedă ceva ce are legătură directă cu voinţa, şi anume libertatea de alegere.

Totuşi, ce ne facem cu neputinţa de a voi, cu neputinţa de a ne transpune voinţa în act, lucru ce reprezintă o realitate şi care, chiar dacă la unii nu este o stare permanentă, ne pune în situaţii extrem de neplăcute în plan social, iar în plan duhovnicesc ne poate conduce spre o stagnare a vieţii. Iar dacă viaţa duhovnicească a creştinului stagnează, atunci relaţia lui cu Dumnezeu se află în primejdia de a se limita doar la forme şi în consecinţă de a se pierde cu totul. Aceste manifestări ale voinţei, sau mai bine zis ale lipsei de voinţă, nu au trecut neobservate nici de Sfinţii Părinţi, care le‑au lămurit cu deosebită precizie. Astfel, ei au observat că lipsa de voinţă, numită şi athymia în scrierile ascetice, este o boală a capacităţii de a voi, legată de multiple cauze, dar şi de patimile care lucrează la un moment dat într‑o persoană concretă.

Se ştie că de această boală a suferit şi diaconiţa Olimpiada, privilegiată de a fi corespondat cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care i‑a şi pus „diagnosticul” şi i‑a recomandat terapia, desfă­șurată în patru etape. Mai întâi Sfântul Ioan a constatat că lipsa patologică de voinţă, acea athymie a Olimpiadei, îşi trăgea forţa dintr‑o mare tristeţe ce o cuprinsese la un moment dat, dintr‑o depresie care‑i doborâse sufletul la pământ. Apoi a eliminat cu măiestrie tristeţea, prin zugrăvirea de pilde din istoria mântuirii, apte să‑i readucă vioiciunea şi să‑i reorienteze mintea spre scopul vieţii. Apoi i‑a sădit în suflet bucuria, vorbindu‑i despre răsplăţile celor răbdători, care încă din această viaţă se vor mângâia, iar în Împărăţia lui Dumnezeu vor primi daruri negrăite. Dar cum succesul unei terapii nu stă doar în valoarea terapeutului, Sfântul Ioan nu a ezitat să‑i amintească Olimpiadei că şi ea este datoare cu două lucruri: cu ascultarea şi strădania de a pune în lucrare sfaturile lui. Aceasta ar fi, convenţional vorbind, cea de‑a patra etapă în care se realizează restaurarea voinţei, cu precizarea că asta se va întâmpla treptat şi se va întări pe deplin, ca orice lucru omenesc, în timp. Totuşi, exemplul Olimpiadei nu este valabil pentru toate cazurile; există şi alte terapii pentru lipsa de voinţă, întrucât şi cauzele ce o provoacă în fiecare dintre noi sunt diferite; rămâne ca fiecare să afle în uriaşa experienţă patristică ceea ce se potriveşte mai bine pentru el. Aşa că vom mai vorbi pe această temă!