Testamentul Soldatului lui Hristos
În ziua de 7 februarie 2007, la sfârşitul Sfintei Liturghii celebrate întru cinstirea Patriarhului Teoctist, cu prilejul împlinirii vârstei de 92 de ani, Prea Fericitul Părinte ne mărturisea că opţiunea pentru cariera armelor i-ar fi fost o posibilă cale de urmat, la părăsirea satului natal, în primăvara anului 1928. Şi astfel, ca şi fratele său mai mare, ar fi devenit copil de trupă în regimentul de la Botoşani, apoi, gradat, subofiţer, ofiţer... Şi cine ştie?
A ales calea Bisericii, închinindu-şi viaţa acesteia şi devenind Soldat al lui Hristos. Într-un mileniu al martiriului şi într-un secol al suferinţelor în lumea noastră creştin-ortodoxă, care avea să treacă prin momente grele: două războaie mondiale, o perioadă cruntă de dictatură, schimburi radicale în viaţa politică şi socială a ţării...
Dumnezeu i-a ocrotit pe români şi pe apărătorii lorîn toate vremurile
Mulţi dintre noi, din varii motive, am fost tentaţi să-l întrebăm, uneori, la vremea respectivă, pe Întăistătătorul Bisericii Ortodoxe Române trecut acum la cele veşnice, despre dărâma-rea bisericii „Sfânta Vineri“ (şi a altora), despre neputinţa clerului de a se ridica cu arma în mână (eventual prin acţiuni de guerilă) împotriva stăpânirii, ori despre dosarele ierarhilor şi preoţilor din arhivele Securităţii. Ceea ce era foarte uşor. Greu era să ne amintim că, în toţi anii de dinainte de 1989, se săvârşea, duminică de duminică, Sfânta Liturghie şi se făceau nunţi şi botezuri (cu uşile închise); că satele noastre au avut preoţi, iar bisericile au fost deschise; că parohiilor le-au fost puse la îndemână biblioteci de carte teologică; că preoţii erau prezenţi zi/noapte în parohii, cu consiliile şi comitetele parohiale în jurul lor; că ierarhii nu s-au ţinut la distanţă, ci au fost mereu în legătură atât cu credincioşii, cât şi cu preoţii; că în Moldova şi în Oltenia se înălţau biserici; că datinile creştineşti ale românilor au fost păstrate în cea mai mare parte; că mănăstirile şi-au ţinut hramurile, iar stareţii acestora îi binecuvântau şi îi cununau, fără ştiinţa autorităţilor, pe membri de partid, pe militari, pe şefii de instituţii, pe toţi cei doritori; că Taina Spovedaniei a fost păstrată cu sfinţenie; că cei mai străluciţi teologi - profesorul Stăniloae, părintele Vintilescu, părintele Coman şi mulţi alţii - au fondat diferite academii de filosofie creştină şi de teologie; că „Telegraful român“ împărtăşea cuvântul de învăţătură ortodoxă de-a lungul şi de-a latul ţării; că, dacă deschideam paginile revistelor bisericeşti româneşti, patriarhale şi mitropolitane, găseam o bogăţie de scrieri de teologie, care au asigurat o punte solidă către lumea de astăzi.
Iar şirul exemplelor de acest gen ar putea continua. Care dovedesc că, în ciuda acestor timpuri grele, Biserica ortodoxă română a rămas vie, doi factori contribuind la forţa şi vitalitatea ei.
Primul ar fi acela că neamul românesc, creştin încă de la naşterea sa, şi oştirea sa încreştinată în aceeaşi vreme au trăit un creştinism care le-a legat de adevărurile fundamentale ale credinţei noastre. Pentru credinţa acestui neam românesc jertfelnic, Dumnezeu i-a ocrotit pe români şi pe apărătorii lor în toate vremurile. Credinţa în Dumnezeu a luptătorilor, a ostaşilor, a ierarhilor, a preoţilor, a călugărilor şi a tuturor românilor credincioşi a făcut cu neamul nostru să supravieţuiască tuturor vicisitudinilor.
Asistenţa spirituală în Armată nu are doar caracter religios
Al doilea factor, pe care-l găsim foarte însemnat, mai ales în perioada de întunecare comunistă, au fost binecredincioşii români care, în anonimatul lor atât de pilduitor, n-au abandonat calea Bisericii, nu s-au îndepărtat de Biserică; chiar şi atunci când au fost constrânşi, ei au ţinut legătura cu Sfântul Altar, cu Sfintele Taine şi au alergat la cuvioşii din sfintele mânăstiri. Preoţi, ierarhi, călugări, credincioşi, militari, intelectuali, nici o clipă nu au fost singuri, nici măcar în închisori; totdeauna ei au fost cu Mântuitorul Hristos, au trăit acele clipe grele, au creat opere de artă, poezii, proiecte deosebit de frumoase izvorâte din credinţă. Ceea ce a făcut ca Biserica noastră să străbată acele decenii foarte grele şi să poată să se prezinte astăzi, în faţa lumii, mai unită şi mai puternică decât oricând.
Şi tot în timpul păstoririi Prea Fericirii Sale s-a revenit la tradiţia multiseculară în care Armata şi Biserica lucrează laolaltă, spre binele ţării. Prea Fericitul Teoctist a fost acela care, într-o lume militară tot mai robotizată, mai dezumanizată (şi mai dezumanizantă), a făcut ca asistenţa religioasă în rândul oştirii să-şi redescopere valenţele. Şi să-şi găsească scopul fundamental, misiunea principală: asigurarea dreptului militarului de a dispune de un sprijin moral şi religios, ca drept fundamental al oricărei persoane, în respectul propriei libertăţi. La fiecare întâlnire cu militarii din perioada care a precedat realizarea şi semnarea „Protocolului privind organizarea şi desfăşurarea asistenţei religioase în Armata României“ şi adoptarea „Legii 195 privind constituirea şi organizarea clerului militar“ - şi acestea nu au fost deloc puţine - Părintele Teoctist ne convingea că asistenţa spirituală în Armată nu are doar caracter religios. În viziunea Prea Fericirii Sale, aceasta era concepută, mai ales, ca operă ce are scopul să susţină formarea permanentă a soldatului înrolat sub Drapelul militar, în spiritul valorilor umane şi civile, atât în lumina eticii naturale, cât şi în baza creştinismului, care constituie patrimonial istoric şi cultural al popoarelor. Este meritul Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist că, în prezent, în Armata română, se acordă o mare atenţie prezenţei preotului în orice structură militară, permiţându-i-se să-şi asume condiţia de militar. Că în unităţile militare s-au înălţat capele şi biserici în care se închină cadrele militare şi membrii familiilor acestora. Că numeroşi ofiţeri şi subofiţeri au absolvit facultăţi de teologie, unii fiind chiar hirotoniţi şi devenind slijitori la altar. Că numărul evenimentelor grave şi al abaterilor disciplinare a scăzut vertiginos în acele unităţi încadrate cu preoţi militari. Şi exemplele ar putea continua.
În felul acesta, considera Părintele Teoctist, se ating două scopuri precise: recunoaşterea, din partea Bisericii, a valorilor morale a condiţiei militare şi considerarea faptului că lumea militară - ca orice realitate - este loc de propovăduire şi de asumare a vieţii creştine.
Iar toate acestea s-au întâmplat în timpul Soldatului lui Hristos - Prea Fericitul Părinte Teoctist - pe care l-am condus pe ultimul drum, vineri 3 august.
Ce alt Testament ar fi trebuit să lase, soldaţilor noştri Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Soldat al lui Hristos timp de 79 de ani!?