Timpul Crăciunului

Va trece și Crăciunul acesta cu o viteză amețitoare pe lângă noi, copleșindu‑ne cu toate bunătățile de sezon, după puterea fiecăruia, cu toate urările frumoase și pline de speranță într‑o lume mai bună, dar din ce în ce mai puțin dispusă să renunțe la propriile orgolii. Și nu sunt sigur dacă aceste orgolii sunt legate de viziuni multiple asupra realității, într‑o societate pluralistă, sau de optica economică, atât de prezentă în lumea noastră, care reinterpretează Crăciunul în logica profitului, a consumului și a cantității. Această realitate pare azi un truism.

Am rămas marcat de părintele Mario de França Miranda SJ, care făcea o disecție modernității în cartea, „Omul nedumerit. Creștinul în societatea de azi” (Ed. Galaxia Gutenberg, 2024), din anul 1989, arătând deficiențele modernității din perspectiva creștinului brazilian. Temele sunt aceleași în întreaga lume: de la pluralismul cultural la individualismul modern, o lume ce se luptă între hegemonia economicului și birocrația statului, în care spațiul credinței este relativizat, limitându‑se la trăirea iubirii față de aproapele în cercul restrâns de rude și prieteni.

Mulți vor obiecta că nu e chiar așa, bisericile sunt pline, creștinii merg la spovedit, lumea este mai bună, măcar în această perioadă, fiecare se străduiește să‑și procure cele necesare și, totuși, suntem mult prea departe de un duh creștin autentic, pentru că trăim o viață creștinească convențională, marcată de o mentalitate utilitaristă și individualistă ce găsește în religie starea de bine pe care i‑o refuză societatea.

Părintele Mario vorbește despre „formele” sacrului care se zbat între manifestările paraștiințifice și cele religioase, dezvoltând spiritualități lipsite de spiritualitate. „Criza instituțiilor religioase tradiționale, care produc și controlează sacrul, lasă omul liber să investească în noi modalități de exprimare, pentru a‑și satisface nevoia antropologică (sacrul funcțional).” El distinge între nevoia antropologică a sacrului și sacrul mântuitor, ca dar de la Dumnezeu. „Acest adevăr e fundamental pentru creștinism: implică nu doar că mântuirea vine de la Celălalt, și nu de la om, ci și că transcende Omul și lumea lui, fiind de altă natură. Acest dar ne este oferit de Iisus Hristos, prin viața Lui, prin patimi, moarte și reînviere… Evenimentul Iisus Hristos, ca exprimare și realizare a iubirii și a abandonului lui Dumnezeu în mâinile oamenilor, este mântuirea adevărată, cu alte cuvinte, doar Dumnezeu care Se poate comunica pe Sine omului poate fi mântuirea lui”, mântuirea ce trece neapărat prin libertate.

De aceea n‑ar trebui să ne mai mire formele atât de ciudate ale sacrului în detrimentul transcendenței divine. Pentru mulți, „urmarea lui Hristos” nu mai este un exercițiu mântuitor al libertății sau o prioritate a vieții, de aici și denaturarea Crăciunului prin dez‑obiectivizarea conținutului religios.

Scriam despre o carte de eseuri a poetului Adrian Popescu: „Și Dante poate fi cenzurat?”, impresionat, printre altele, de un articol „de sezon”: „Uzurparea Crăciunului”, în care observa toate derapajele contemporane legate de semnificația Crăciunului. Cum tolba lui Moș Crăciun a devenit mai importantă decât ieslea de la Betleem, cum au început să dispară felicitările cu conținut explicit creștin, cum este golit Crăciunul de miracolul Nașterii prin pseudo‑sărbătoarea de mall, și exemplele ar putea continua. Desigur nu spune nimic nou în privința aceasta, ne‑am convins și noi de această realitate, chiar dacă nu facem mai nimic să ne recâștigăm sărbătoarea, preferând tot felul de dispute secundare în fața Tainei ce a schimbat fața lumii, măcar pentru cel credincios.

Pentru Fericitul Augustin această zi este „Ziua în care a venit pe lume Cel prin care s‑a făcut lumea; în această zi S‑a făcut prezent în trup Cel care nu a lipsit niciodată prin puterea Sa, deoarece era în această lume și a venit la ale Sale. În lume era, dar lumea nu îl cunoștea, fiindcă lumina lumină în întuneric și întunericul nu o cuprindea pe aceasta. Așadar a venit în trup ca să curețe păcatele trupului. A venit în pământ vindecător, prin care să îngrijească ochii noștri lăuntrici, pe care pământul nostru din afară îi orbise...”

Nu cred că mi‑a ieșit întâmplător în cale cartea lui Adrian Popescu, pentru că dincolo de revolta în fața acestui fenomen al Crăciunului pe care îl descrie este unul dintre cei ce au căutat un răspuns care să ne facă mai atenți la propriul drum al credinței, prin romanul său „Cortegiul magilor”. „O fermecătoare poveste de Crăciun, care ar putea face înconjurul planetei dacă ar fi tradusă cu artă în limbi de circulație”, cum a numit‑o Alex Ștefănescu în „Istoria...” sa.

Am fost interesat să descopăr acest roman având drept provocare eseurile sale pline de referințe bibliografice și teologice, cu o bogată argumentare biblică, firească și nestânjenitoare, un monsenior al cuvintelor.

Romanul surprinde călătoria celor „trei Crai de la Răsărit”, Balthazar, Gaspar și Melchior, care se îndreaptă, conduși de miraculoasa stea, spre ieslea din Betleem, unde S‑a născut Mântuitorul. Autorul, personajul Andri, devine servitorul unui astrolog înțelept, pe nume Balthazar, și povestește peripețiile prin care trece caravana celor trei magi și a celor trei servitori până la Betleem.

Aflăm date importante despre Roma acelor timpuri prin gura lui Mica, servitorul magului Melchior, lăsând să înțelegem printre rânduri dragostea autorului pentru Cetatea eternă pe care o cunoaște în amănunt. Roma acelor timpuri domina realitatea geopolitică ocupând Spania, Grecia, Egiptul și Turcia. Toate aceste țări erau sub legislația Romei. Deși nu a produs o cultură la fel de strălucitoare ca a Greciei, Roma avea o literatură în plină dezvoltare, în preajma venirii lui Iisus, dacă ne gândim la Vergiliu, la Horațiu sau Ovidiu, ca să nu mai vorbim de arhitectura ce cuprindea deja impozantul Forum.

Sem, slujitorul lui Gaspar, era din neamul leviților, cei chemați la slujirea Templului încă din vremea lui Moise. Prin „poveștile” lui Sem, naratorul ne conduce subtil spre una din profețiile mesianice ale Vechiului Testament care vestește venirea în lume a lui Mesia. Imediat după căderea în păcat și refuzul omului de a se întoarce la Dumnezeu, Acesta făgăduiește omului că va veni cineva, care va zdrobi de tot capul șarpelui, adică al diavolului. Moartea șarpelui arată zdrobirea puterii diavolului și răscumpărarea noastră prin Hristos.

Experiența lui Andri este la fel de tulburătoare în căutarea „drumului pierdut”, care îl îndepărtează de ținta aparentă - reîntâlnirea magilor - spre reala țintă, întâlnirea cu Pruncul. Astfel facem cunoștință cu îngerul păzitor și cetele de îngeri, ce apar descrise cu atâta frumusețe și la Sfântul Dionisie Areopagitul în cartea „Despre ierarhia cerească”.

Descrierile magilor ne permit să‑i vizualizăm cu ochii minții prin detaliile care conferă fiecăruia o lumină aparte în orizontul oriental al romanului. Lumea orientală este de altfel bine conturată prin sumedenia de imagini arheologice și antropologice care ne fac cunoștință cu viața trăită de oamenii acelor timpuri, dar și cu profețiile care ne conduc pe drumul lor spre Prunc. Descrierea vieții de la Templul din Ierusalim, construit de Irod cel Mare, partidele politice din Ierusalim, palatul lui Irod din Ierihon, sau întâlnirea din Betania sunt tot atâtea mostre de fină erudiție a autorului.

Dacă am extrage din roman referințele biblice și patristice, am avea în fața ochilor un manual de cateheză creștină sau, poate mult mai mult, o mărturisire de credință a autorului, care nu‑și arogă nici un merit al cărții, dacă ar fi să‑i credem propria mărturisire din epilogul cărții sale: „Fără nici un merit, am transcris, cu o oarecare fluiditate, cele dictate de o voce de dincolo de măruntele‑mi puteri scriitoricești. O datorie, dar și o bucurie m‑au animat în febrila mea călătorie anticipată de un poem cu titlu omonim, nucleu, imagine primară, intuiție profundă a celor ce nu se văd, acum, închegate, aici, spre mărirea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos”.

Nu doresc să dezvălui mai mult din firul epic al romanului, dar am convingerea că parcurgerea lui îi va aduce cititorului nu doar bucuria lecturii, ci și curiozitatea de a parcurge și alte cărți, spre care autorul ne orientează în epilogul romanului său.

Într‑o vreme în care trăim prea mult într‑un timp care nu este al nostru prin facilitățile oferite de tehnologie, care au devenit nu doar o sursă de angoasă, ci și o povară pentru propriile vieți, cred că romanul lui Adrian Popescu ne propune să avem propria experiență a „drumului Damascului”, pe care l‑a făcut Apostolul Pavel, spre a reveni în preajma ieslei Mântuitorului care ne așteaptă pe Cruce.