Timpul, prieten sau duşman?

Pornind de la cuvintele lui Mircea Eliade, care spunea că timpul este singurul lucru care într-adevăr se pierde, acest articol doreşte să fie un îndemn pentru a trăi altfel.

Am descoperit, privind în urmă, o sumă de clipe în care am întrezărit ce este cu adevărat important. Dacă fiecare din noi am da atenţie acelor momente, care există indiscutabil în viaţa oricui, am câştiga nu numai o busolă pe drumul vieţii, ci şi o încetinire a timpului, care va contrazice legile fizicii. Este cel puţin neeficient să-i spui cuiva "nu pierde timpul", "îţi trece timpul ca părerea", pentru că în afara unei evidenţe dureroase, aceste afirmaţii spuse meditativ sau nervos nu dau soluţii. Cu toate acestea, o variantă foarte frecvent aleasă ca răspuns este cultivarea unui program riguros, de agendă, în încercarea de a ne face mai eficienţi. Sau, la polul opus, o mai mare agitaţie, care ne încurcă într-un labirint în care deja eram pierduţi. Orice am alege, ordinea sau o şi mai mare mişcare browniană, cumva rezultatele nu diferă dramatic. Le-am încercat şi ne-am trezit, mai devreme sau mai târziu, într-o melancolie în care lucrurile îşi pierdeau repede gustul şi ne întrebam "ce să fac, ca să merite totuşi sa trăiesc?". Insistăm în a aduna plăceri mici de la care sperăm rezultate copleşitoare A experimenta plăceri în aceste momente stimulează puţin, dar ele tot dispar, ca şi gustul unei bomboane topite în gură, fără a mai vorbi de efectele secundare, iar sumarea a cât mai multe stimulente ne aplatizează şi mai mult pragul scăzut al unor simţuri adormite. Atunci privim şi nu pricepem de ce nu ne mai bucurăm la ceva dorit, deşi ne-am imaginat de atâtea ori ce bine va fi când vom avea şi câte sacrificii am făcut ca să obţinem. În toată această dramă soarele răsare şi apune imperturbabil, doar că parcă ceva mai repede, iar zilele de naştere sau de an nou devin motive de depresie, acoperite cu daruri şi petreceri zgomotoase. Pentru că arată un timp care trece fără ca noi să ştim să-l oprim şi astfel să ne recâştigăm viaţa. Dorul, tânjirea după ceva, sunt înscrise în genele noastre Un ajutor ar fi să ne oprim. Să învăţăm încet tăcerea. De la tăcere se ajunge la contemplaţie. Aceasta merge de mână cu uimirea, care ne curăţă întunericul din privire şi ne învaţă iar să vedem. Încet, se adună momente care le recunoaştem prin aceea că aduc un răspuns. La o întrebare cu care ne naştem. Dorul, tânjirea după ceva, sunt înscrise în genele noastre. O viaţă întreagă încercăm să-i dăm dorului ceva, să-i găsim leacul, în dorinţa de umplere, de pace, de bucurie. Suntem chemaţi să ne bucurăm! Suntem "proiectaţi" să ne dorim asta. Numai că insistăm prea mult în a aduna plăceri mici de la care sperăm rezultate copleşitoare. Greşim sistematic în ceea ce căutam să aducem ca să ne împlinească nevoia. De la avere, poziţie socială, prieteni, familie, respect, distracţii, confort, plăceri ilicite, totul e încercat zilnic, la nesfârşit, într-un mod greşit, deşi se ştie că nebunia e şi în a face acelaşi lucru, aşteptând rezultate diferite. Şi timpul trece, şi parcă azi e mai puţin ca în trecut, chiar pare că se termină, şi mulţi nu am găsit ce căutam. "Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău" În acest tumult, în care dacă priviţi feţele oamenilor citiţi uşor crisparea şi grijile, sunt totuşi oameni care răspândesc linişte în jur. Par mai grei, deşi uneori sunt extrem de firavi, arată aşezaţi, solizi, ca stâncile mari în fluviile învolburate. Privesc la cer şi chiar văd stelele şi se umplu de nemărginire. Privesc la ape şi văd adevărate minuni. Se înclină în faţa copacilor, mângâie iarba, privesc şi respectă un copil ca pe un înţelept, simt gustul când mănâncă ceva, nu ucid, nici clipe, şi nici viaţă. Cel mai adesea nu sunt cotaţi ca fiind "oameni de succes", iar din maşina lor nu se aude un vacarm de zgomot, pentru că ei ascultă liniştea. Nu se mişcă mai încet, nu sunt ineficienţi, par doar că se mişcă în ritm cu viaţa, fără ca aceasta să-i depăşească. Şi asta pentru că au înţeles timpul, şi acesta li s-a supus. Un om care răspândea liniştea a spus că "timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tău" (Dumitru Stăniloae). Şi aşa timpul lui nu s-a mai pierdut. Şi a fost preţuit cu adevărat. Dacă înţelegem că ceea ce este cu adevărat important pentru noi vine din acele lucruri care ne aduc pace, care ne vindecă, ne alungă singurătatea, ne împlinesc şi ne duc către bucuria la care am fost chemaţi, orice altceva păleşte de la sine ca şi importanţă. Găsind acele lucruri care invariabil sunt legate de relaţia noastră cu Dumnezeu, viaţa devine o căutare a liniştii, îşi recapată gustul şi o nouă bază de valori. De pe această fundaţie, timpul ne este un prieten, iar modul în care el contează pentru noi se preţuieşte cel puţin în valoarea apei într-un deşert de sete. Orice mi s-ar întâmpla nu ar mai fi timp pierdut, ci câştigat Despre "relaţia" pe care a avut-o de-a lungul anilor cu timpul, ne-a povestit R, o tânără de 26 de ani: "Timpul nu mi-a fost multă vreme prieten. În adolescenţă detestam vacanţele lungi de vară, pentru că mă plictiseam, aveam prea mult timp liber. Mai târziu, lecturile lungi au constituit momente de refugiu de neuitat, care mi-au umplut de bucurie sufletul şi timpul. Mă însoţea însă, deseori, o stare de nemulţumire cu privire la modul în care trec zilele, simţeam că mă aşteaptă ceva măreţ, altceva decât ceea ce trăiesc zi de zi. Am ales, de cele mai multe ori, să trăiesc într-o rutină, imaginând şi sperând la zile mai bune, în care lucrurile vor fi exact aşa cum le visam. Multe dintre ţintele mult visate au fost atinse, dar, la foarte scurt timp, înlocuite cu altele şi altele, astfel că timpul meu era mai mereu ocupat de visare şi de prea puţină trăire în prezent. Treptat, am reuşit să iau puţină distanţă faţă de propria viaţă şi am încercat să o privesc din exterior - evenimente succedându-se, iar eu privindu-le de multe ori ca simplu spectator, în aşteptarea marelui spectacol, altul decât cel trăit. Acum duc o luptă cu mine, în încercarea de a mă împrieteni cu timpul meu, încerc să renunţ la trăirea din amintiri, din proiecţii şi din iluzii şi să iau fiecare clipă aşa cum este, cu Dumnezeu. Cred că dacă aş trăi fiecare clipă în mod conştient cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla sau aş face nu ar mai fi timp pierdut, ci câştigat." Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie @ Scrieţi-ne pe adresa: "Ziarul Lumina", Str. Petru Movilă nr. 69, Iaşi; sau pe adresa de e-mail: sturzucristina@gmail.com