Timpul sărbătorii: ce reprezintă, azi, 24 Ianuarie pentru români?

La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, la propunerea lui Vasile Boerescu, l-a ales în unanimitate domn pe Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859. De atunci, an de an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre. Însă, după 1989, perioadă în care sistemul nostru de valori a fost supus unei permanente revizuiri, s-a pus întrebarea de ce trebuie totuşi sărbătorit 24 Ianuarie şi care ar fi modalitatea cea mai potrivită de celebrare a acestei date. Pentru a răspunde la această întrebare este necesar să definim ce înţelegem prin termenul „sărbătoare“ şi ce tipuri de acţiuni ar trebui să intre în cuprinsul acestei noţiuni.

Într-o concepţie tradiţională, sărbătoarea este strâns legată de ideea de timp sacru şi, în subsidiar, de cea de repetiţie. Este meritul lui Mircea Eliade de a fi readus în conştiinţa modernităţii ritmurile diferite ale timpului, în lucrarea sa clasică „Sacrul şi profanul“. „Timpul, spune savantul român, nu este, pentru omul religios, nici omogen, nici continuu“, împărţindu-se într-un timp comun şi unul sacru. Timpul obişnuit este timpul istoric, cel care „curge“ în mod ireversibil, de niciunde către nicăieri, cuprinzând toate actele lipsite de semnificaţie religioasă. Născând adesea spaime prin vastitatea lui necuprinsă, „demon al lucrurilor ce trec“, cum îl pomenesc popoarele orientale, timpului obişnuit i s-a opus timpul sacru, timp prin natura sa reversibil pentru că este „un timp mitic primordial, devenit prezent“. Egal cu sine însuşi, neschimbător şi nesfârşit, el este circumscribil pentru că poate fi „arătat“, însă „limitele“ lui ne deschid trepte către o altă existenţă, aproape de zei. Căci, aşa cum spune Eliade, „creând diferitele realităţi care constituie astăzi lumea, zeii întemeiau, totodată, timpul sacru, căci timpul contemporan unei creaţii era, în mod necesar, sanctificat de prezenţa şi activitatea divină“. Or, sărbătorile oamenilor nu făceau decât să reactualizeze, să repete faptele zeilor cuprinse în mituri. Sărbătoarea, repetarea unui „nerepetabil“ Termen extrem de uzat de practica didactică, „a repeta“ a căpătat în concepţia unor gânditori o semnificaţie superioară. Astfel, pentru Gilles Deleuze (în „Diferenţă şi repetiţie“), a repeta înseamnă „a te comporta, însă în raport cu ceva unic sau singular, care nu-şi are seamăn sau echivalent“. „A repeta“ nu înseamnă a însuma noi gesturi, ci a ridica gestul fondator la puterea „n“. Repetiţia este o „universalitate a singularului“. O poezie este ceva singular şi ea nu poate fi decât repetată. De ce repetăm o anumită poezie, şi nu alta? Pentru că ea este probabil ecoul unei vibraţii tainice, al unei repetiţii lăuntrice. Or, nici sărbătoarea nu este altceva decât a repeta un „nerepetabil“. Aici concepţia lui Deleuze se întâlneşte cu cea a lui Eliade, timpul sacru fiind un timp al repetiţiei. Lumea a fost întemeiată de zei odată, însă acel timp mitic este „repetat“ cu ocazia fiecărei sărbători. Omul sare din prezentul istoric în acest timp sacru, circular, reversibil şi recuperabil, în care se integrează periodic prin intermediul riturilor. Circularitatea, reversibilitatea şi recuperabilitatea sunt trăsăturile acestui timp, la care se mai adaugă una, interioritatea, căci este un timp subiectiv, asumat de fiinţa umană. Timp istoric - timp creştin Treptat, timpul circular, al eternei reîntoarceri, timpul „înspaţiat“, va fi tot mai subminat de timpul istoric, deschis şi nelimitat, care a devenit la rându-i sacru, sub influenţa creştinismului, care continuă tradiţia vetero-testamentară a căutării manifestărilor sacrului tocmai în „accidentele“ istoriei, pentru a se identifica singularitatea, în sensul afirmat de Deleuze, care să fie repetată. Crucificarea lui Domnului nostru Iisus Hristos nu mai este un eveniment mitic, ci e unul istoric, tocmai acesta fiind rostul cuvintelor din Crez „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat“, dar el este „repetat“ în fiecare an cu ocazia Sfintelor Paşti. Sau Cina cea de Taină, „repetată“ în fiecare duminică cu ocazia Sfintei Liturghii. Prin urmare, şi un eveniment istoric poate fi repetat, înspaţiat într-un timp sacru. Or, această dialectică creştină între timpul circular şi timpul linear, între sacru şi profan, este mult mai complexă decât hierofaniile tradiţionale. Ele au în comun ideea de sărbătoare ca repetiţie, însă nu numai evenimente petrecute in illo tempore pot fi repetate, ci şi evenimente istorice, care pentru noi, cei de azi, sunt considerate irepetabile. Când naţiunea devine Dumnezeu Modernitatea a combătut creştinismul, însă i-a preluat multe din structuri, printre care şi concepţiile despre sărbătoare. A fost alungat Dumnezeu, însă, după cum spune Guy Hermet în „Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa“, în locul său a fost pusă „naţiunea“, concept de bază al modernităţii. Aici trebuie făcută o precizare. Există o istorie a formării unei naţiuni, cât se poate de stimabilă şi obiectivă, dar şi ceea ce ar putea fi calificat drept o istorie inventată. „Inventarea naţiunii“ este un concept curent în istoriografia occidentală. La noi a fost receptat cu reticenţă, asta şi din cauza faptului că nu a fost explicat în modul cel mai fericit. „Inventarea naţiunii“ nu este altceva decât căutarea singularităţilor în istoria naţională, menite să creeze un ciclu de sărbători secularizate, care, în anumite contexte istorice, trebuia să înlocuiască sărbătorile religioase. Revoluţia franceză, bunăoară, a căutat să substituie în mod total sărbătorile tradiţionale cu cele ale naţiunii. Astfel, parada de 14 Iulie devine pentru francezi nu o simplă comemorare a celor petrecute în 1789, ci, în logica sărbătorii, 14 Iulie 1789 este actul care anticipează orice 14 Iulie următor, la fel cum crucificarea lui Iisus a anticipat repetarea acestui gest în fiecare Paşte. Prin urmare, o sărbătoare naţională cinsteşte un fapt istoric măreţ din trecutul unei naţiuni, ridicându-l la puterea „n“. Timpul lui 14 Iulie este înspaţiat, prin riturile secularizate ale depunerii de coroane, prin defilări, fiind „repetat“ timpul sacru al lui 14 Iulie 1789, când naţiunea franceză a cunoscut un moment astral a existenţei sale. În acea zi, fiecare francez se întoarce spre sine, se interiorizează, identificându-se cu strămoşii săi. Evenimentul respectiv devine mai întâi o parabolă, alunecând treptat spre mit. Un asemenea eveniment nu mai este prezentat în logica istoriei, ci în cea a mitului, care nu poate decât să fie repetat, şi nu supus criticii. Aceste sărbători au pretenţia că sunt adevărate în sensul istoric, ceea ce este fals, ele fiind adevărate în sens moral. De asemenea, liderii politici au modificat adesea, în funcţie de interese, calendarul sărbătorilor. Sărbătorile naţionale la români Liderii români moderni nu au făcut excepţie de la modelul european, preluând, la rândul lor, logica serbărilor naţionale, printre care se numără 24 Ianuarie, 9 şi 10 Mai, 1 Decembrie. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost percepută ca un moment de glorie pentru neamul românesc care, după secole de asuprire, s-a ridicat, prin propriile forţe, la o nouă viaţă naţională. Morala ei, pe care românii trebuia să o reactualizeze în fiecare an, era că în unire stă puterea naţiunii. În timpul domniei lui Al. I. Cuza, ea era practic principala sărbătoare naţională. Însă, tocmai pentru că prea era legată de numele lui Cuza, în timpul domnitorului (ulterior regele) Carol I ea a trecut pe planul al doilea, locul fiind luat de 10 Mai, deoarece pe 10 Mai 1866 principele Carol a depus jurământul în faţa Parlamentului României. Ulterior, va exista o preocupare ca şi alte momente importante din istoria naţională să fie legate de 10 Mai. Mai târziu, evenimentele legate de Marea Unire şi intrarea în conştiinţa naţională a lui 1 Decembrie 1918 au ocultat şi mai mult data de 24 Ianuarie, deşi evenimentele pe care cele două date le simbolizează nu se suprapun decât la o privire generală. Comunismul românesc, în prima lui fază, a combătut orice sărbătoare naţională tradiţională, deoarece ele erau strâns legate de monarhie şi detestata clasă a „burghezo-moşierimii“. În plus, ele semnificau prea mult ideea unităţii naţionale, fapt care, în concepţia comuniştilor internaţionalişti, nu era de acceptat. Marea sărbătoare naţională a devenit aniversarea datei de 23 august 1944, considerată primul pas al României spre „democraţia populară“ şi început al colaborării cu „marele vecin de la Răsărit“. Mai târziu, în etapa naţionalistă a dictaturii ceauşiste, s-a reintrodus calendarul tradiţional al sărbătorilor naţionale. 24 Ianuarie trebuia să fie cinstită ca o manifestare a unităţii neamului, ca şi 1 Decembrie, anticipând unitatea în jurul partidului, într-o atmosferă profund mitificată, care a condus de altfel întreg sistemul de sărbători naţionale româneşti în derizoriu. Chiar şi 23 August devine simbol al independenţei naţionale, prin sublinierea faptului că eliberarea de „fascişti“ s-a produs prin forţe proprii, fără ajutorul nimănui. Treptat, spre sfârşitul anilor â80, sărbătoarea naţională de facto a României devine 26 ianuarie, ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu. Fiind la concurenţă cu o dată atât de „importantă“, 24 Ianuarie este, încet-încet, tot mai ocultată. Cei mai în vârstă îşi amintesc că, de 24 Ianuarie, era difuzată la televiziunea naţională, în mod invariabil, aceeaşi piesă de teatru care vorbea despre Cuza Vodă şi Unirea. Talentul actorilor şi lipsa varietăţii programelor de televiziune din România comunistă a anilor â80 făceau ca această piesă să fie aşteptată de fiecare dată cu mare interes. La un moment dat, piesa nu a mai fost difuzată, fiind înlocuită cu nesfârşitele tirade despre „iubitul conducător“, care începeau astfel cu mult mai devreme decât 26 ianuarie. 24 Ianuarie devenea astfel o sărbătoare „subversivă“ deoarece oamenii, pe măsură ce erau mai nemulţumiţi de regim, mai abitir îşi aminteau de „adevărata sărbătoare“. Sărbătorile naţionale după 1989 După 1989 a fost recuzat sistemul de sărbători naţionale instaurat de regimul comunist, iar modul în care s-a purtat discuţia în ceea ce priveşte noul calendar al sărbătorilor naţionale la începutul anilor â90 arată că, la acel moment, societatea românească încă era interesată de propriul profil identitar. Semnul elocvent al acestui interes este reprezentat de proclamarea zilei de 1 Decembrie (Marea Unire) drept Zi Naţională, nu printr-un decret oficial, ci pentru că în acel moment aşa simţeau oamenii. Dar disputele nu au pregetat să apară. Ce sărbători trebuiau repuse pe tapet? Unii voiau restaurarea integrală celor de dinainte de 1945, alţii în schimb considerau că 10 Mai, fiind sărbătoare „monarhistă“, nu ar avea ce căuta în calendarul nostru. Alţii, mânaţi de un spirit deconstructivist, tindeau să recuze toate sărbătorile, pe motiv că au fost pervertite de comunism. Combaterea „naţionalismului“ care a devenit un cuvânt de ordine la sfârşitul anilor â90 a pus sub semnul întrebării deopotrivă istoria naţională, dar şi anumite sărbători considerate ca potenţând spiritul „naţionalist“, printre care, evident, şi sărbătoarea 24 Ianuarie. Dincolo de aceste atacuri, postmodernismul şi, în general, spiritul vremurilor de azi au făcut să se răspândească ideea că o „sărbătoare“ este doar o ocazie de odihnă şi de distracţie. Acest lucru, trebuie spus, a afectat şi modul în care sunt celebrate sărbătorile religioase. Până la instaurarea regimului comunist, România nu a cunoscut o înlocuire a sărbătorilor religioase cu sărbătorile naţionale, ci cele două tipuri de sărbători au coexistat în calendarul oficial acceptat de stat. Evident, odată cu preluarea puterii de către comuniştii atei, sărbători precum Paştele sau Crăciunul au ieşit din lista oficială, ele fiind sărbătorite însă de facto de toată populaţia. După 1989, s-a revenit la calendarul mixt de sărbători naţionale şi sărbători religioase, însă toate încep să fie sărbătorite la fel. Sărbătorile naţionale şi-au pierdut semnificaţia istorică şi naţională, iar pentru mulţi Paştele şi Crăciunul sunt doar noi ocazii pentru a merge la discotecă sau restaurant. În general, oamenii tind spre sărbători mai „umane“, provenite de regulă din vechi sărbători religioase cvasisecularizate, precum Mărţişorul sau recent importata „Zi a îndrăgostiţilor“, sau sărbători „cetăţeneşti“ precum 8 Martie sau 1 Mai. Cât priveşte celelalte sărbători, celor religioase li se reduce treptat caracterul sacru, în timp ce sărbătorile naţionale tind să-şi piardă caracterul solemn. În ceea ce priveşte sărbătorile religioase, Biserica face eforturi ca oamenii să nu uite că Sfintele Paşti reprezintă de fapt Învierea Domnului, iar nu cadourile aduse de Iepuraş, iar Crăciunul este de fapt Naşterea Domnului, şi nu doar zi pentru daruri în familie. Însă cum ar putea fi salvate de la pierderea semnificaţiei lor sărbătorile naţionale? Iar această salvare chiar are un sens? Cum regăsim 24 Ianuarie? Aşa cum am spus mai sus, sărbătorile naţionale au reprezentat un sacru pervertit inspirat din sărbătoarea creştină. Însă în epoca noastră, postmodernă, nici acest lucru nu mai există. Timpul liniar, omogen, a triumfat asupra rivalilor săi. Istoria a intrat până şi în explicarea universului, care, conform teoriei „Big Bang“, are un început, o desfăşurare şi un sfârşit. Timpul este irepetabil, iar oamenii se pare că s-au obişnuit cu asta. S-au obişnuit cu vertijul, ar spune Cioran. Nu prea mai sunt repetări, iar sărbătoarea este „sacră“ numai prin faptul că atunci te odihneşti şi te întâlneşti cu prietenii. În plus, discursurile înfocate, despre identificarea cu strămoşii, stârnesc chiar zâmbete, asta pentru că naţionalismul, aşa cum era înţeles în secolul al XIX-lea, se îndreaptă spre amurg. Din acest punct de vedere, manifestările din 1989 din Franţa legate de marea revoluţie au constituit un moment de cotitură. Mulţi au fost şocaţi să constate că nu se mai folosesc discursurile patriotarde, ci se discută, chiar foarte critic, despre cele petrecute acum 200 de ani. O cauză este derapajul constatat de istorici între realitatea faptelor şi discursul despre Revoluţia franceză, intrată în mit. Dar asta nu înseamnă că francezii au uitat să cinstească şi pe mai departe date de 14 Iulie. Istoricii francezi au „distrus“ vechea sărbătoare de 14 Iulie, dar tot ei au recuperat-o, sub forma aniversării. Pentru a înţelege mai bine, să facem o analogie cu ziua de naştere a omului. Din perspectiva timpului fără graniţe obiective, ziua de naştere a unei persoane este o convenţie menită să dea inteligibilitate timpului persoanei respective. Omul o dată se naşte şi a sărbători ziua de naştere în sensul discutat la începutul articolului e un semn de paranoia. Şi totuşi alegem ziua de naştere, pentru că este mai importantă pentru noi decât alte zile, pentru a marca intervale regulate din viaţa noastră. Ea este un moment de bilanţ, a ceea ce am fost cu un an în urmă şi ceea ce suntem azi. Aici timpul nu mai este înspaţiat, ci devine dimensiunea principală, pentru că faptul istoric are patru dimensiuni: numai una spaţială şi trei temporale - trecut, prezent şi viitor. Or, când facem bilanţul existenţei noastre vedem că anumite date sunt mai semnificative decât altele şi, conştienţi fiind că nu se pot repeta, dorim să le aniversăm, adică se ne amintim de ele, regândindu-le însă din perspectiva prezentului. Ne aniversăm ziua de naştere în fiecare an, dar altfel o trăim la 10, la 20 sau la 80 de ani. Un asemenea model se poate extinde la nivelul „aniversărilor“ naţiunii române. Studiind istoria neamului, istoricul constată că sunt momente mai deosebite în viaţa neamului, care merită să fie reamintite şi aniversate. Însă nu în forma repetării rituale de până acum, ci regândite critic cu fiecare an, rămânând evenimente istorice, şi nu mituri. Iar 24 Ianuarie este un asemenea eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însemnat, parafrazându-l pe Mihail Kogălniceanu, „cheia de boltă“ pe care s-a construit România modernă. În acelaşi timp, această sărbătoare reprezintă o ocazie de a ne întreba cât de actuală mai este moştenirea generaţiei Unirii şi ce reprezintă generaţia de azi în lungul şir al istoriei naţionale. Prin urmare, 24 Ianuarie este un moment în care noi întrebăm istoria şi ea ne întreabă pe noi ce am făcut. Evident, oamenii vor căuta în continuare să repete o vârstă primordială de aur sau o epifanie a unei lumi mai bune. Însă, pentru sărbătorile naţionale, singura şansă - „blestem“ este dată de istorie şi memoria ei, a evenimentelor irepetabile.