Tinereţe fără bătrâneţe

Odată cu venirea noului an, fiecăruia dintre noi i se urează „la mulţi ani!“, adică o viaţă cât mai lungă. Involuntar, mi-am pus întrebarea ce aduce o existenţă cu cât mai mulţi ani, conform urării cunoscute. De la o anumită vârstă o dorinţă de viaţă cu foarte mulţi ani duce, posibil, către acel timp petrecut, eventual, într-un cămin de bătrâni. Şi, recunosc, o asemenea perspectivă nu este neapărat atractivă. Precizez că aceste gânduri nu sunt câtuşi de puţin negre. Însă e-xistă un paradox interesant de observat. Luăm cuminţi diferite medicamente, profilactic, pentru a nu ne îmbolnăvi niciodată. Tensiunea arterială şi diabetul au devenit un fel de inamici pu-blici. Fiecare îşi trăieşte în felul său iluzia unei tinereţi îndelungate care, puternică şi de nebiruit, nu va lăsa niciodată ca bătrâneţea să-l supere. Şi uităm că nesăbuita mimare a tinereţii veşnice ne duce către o adevărată bătrâneţe la o vârstă când am putea fi încă tineri, chiar foarte tineri, în sens spiritual. În povestea lui Ispirescu, Făt-Frumos doreşte tinereţea fără bătrâneţe doar însoţită de viaţă fără de moarte.

Scriitorul francez Marcel Proust se înfiora la sfârşitul romanului său „În căutarea timpului pierdut“, pentru că atât de multe idei de o mare valoare estetică rămân neterminate. Planul artistului este mult prea ambiţios pentru a fi terminat într-o viaţă: „Câte catedrale impunătoare rămân neterminate!“ exclama el. Fenomenul este general valabil. Câte dintre planurile avute le-am terminat la vreme? Nu păţim toţi la fel ? Ne plângem fără încetare de trecerea timpului, care ni se scurge ca nisipul printre degete şi zboară fără noimă dus de vânt. Nimeni nu e atât de nebun să-l caute acolo unde a zburat, unde s-a ascuns printre pietre şi mărăcini. S-a dus şi e dus. Cine-i tânăr nu caută sfatul celor bătrâni. Ar putea afla de la ei că timpul se duce, se pierde. Cine-i tânăr are timp şi nu dă importanţă vremii, viaţa pare nesfârşită. Mai apoi, fiecare spune că dacă ar fi ştiut, ar fi trăit altfel şi n-ar fi pierdut timpul, ajuns dintr-odată preţios, prea scurt pentru a termina catedrala la care, în tinereţe, visa şi pe care era convins că o va construi. Odată cu trecerea timpului visurile se despart şi ele, unele importante, demne de a fi realizate, şi altele efemere, fără noimă, fără amintiri, pierdere de timp. Sigur este că şi generaţiile viitoare vor păţi la fel. Orice om trebuie să înveţe din propriile greşeli. Când Iisus Hristos a ajuns la Ierihon, era aşteptat pe marginea drumului de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu: „Învăţătorule, să văd iarăşi“, i-a cerut el Domnului. Într-o clipă viaţa orbului s-a schimbat: «Iar Iisus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!“ Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale.“» (Marcu 10, 51-52). Dintr-odată viaţa lui Bartimeu s-a schimbat. A văzut, ochii i s-au umplut de lumină. Dar, mai ales, s-a mântuit! Tot ceea ce a trăit el până în această clipă a întâlnirii cu Dumnezeu nu mai are nici o importanţă. Ca şi cum s-ar fi născut din nou. Iar mântuirea îi aduce adevărata tinereţe, cea însoţită de viaţa fără de moarte. Dorinţa noastră de viaţă lungă şi tinereţe prelungită îşi găseşte împlinirea doar dacă, precum Bartimeu, avem înţelepciune să strigăm: „Învăţătorule, să văd iarăşi!“. Să vedem ceea ce până acum nu vedeam, să ne adâncim în rugăciune şi fapte bune. Deşi tineri, să fim la fel de înţelepţi ca bătrânii. Să nu dăm voie timpului să se piardă, să nu mai păcătuim prin nepăsare şi superficialitate. Farmecul tinereţii constă în puterea şi forţa pe o simţim în fiecare clipă de viaţă. Ne bucurăm de darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Ne simţim tari şi fără griji. Am primit aceste daruri pentru a ne bucura de ele, dar mai ales pentru a ne folosi de ele. Şi aici intervine un aspect esenţial al existenţei noastre pe acest pământ. Cum folosim darurile primite de la Domnul? Bartimeu, deşi orb, a ştiut cum să facă pentru a-L întâlni pe Domnul. Noi, deşi vedem, nu ştim ce să facem cu darul primit, nu-L căutăm pe El. Şi cine vede dar nu înţelege de ce vede este bătrân, oricât de puternic şi tânăr i-ar fi corpul. Este bine şi omenesc a trăi cu speranţa vieţii lungi. Din acest punct de vedere, urarea de mulţi ani este justificată. Dar ea trebuie completată: să trăim mulţi ani cu gândul la Dumnezeu şi cu grija de a fi vrednici de iubirea Sa pentru noi. Să nu-I luăm numele în deşert şi să nu ne lăsăm amăgiţi de cele trecătoare şi efemere. Să folosim puterea primită pentru rugăciune, pentru a face dreptatea. Aşa ne împlinim visul. Tinereţea duhovnicească deschide poarta vieţii fără de moarte, a Împărăţiei Cerurilor. Prin ea viaţa trăită pe acest pământ capătă noimă şi este prilej de mângâiere sufletească. Precum Făt-Frumos, trăim fascinaţia unei existenţe împlinite, care, asemenea poveştilor din copilărie, se termină cu bine şi spre folosul nostru. Viaţa fără de moarte nu se măsoară în ani şi medicamentele luate profilactic nu ajută pentru a o dobândi. Mă gândesc că la anul o urare bine-venită ar fi: „La mulţi ani pentru sporirea credinţei în Dumnezeu!“