Toamna adevărată

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina este surprinzătoare prin claritatea mesajului transmis. Dumnezeu ne iubeşte indiferent de posibilităţile noastre materiale. Important este felul cum răspundem noi iubirii divine şi cum sunt utilizate resursele materiale pe care le deţinem. Zaheu, mai-marele vameşilor din Ierihon, a hotărât să dea jumătate din avere săracilor şi să repare toate nedreptăţile făcute. O ştim, Mântuitorul a venit pentru noi toţi. Chemarea Sa este universal valabilă, indiferent de barierele pe care oamenii le aşază între ei şi de deosebirile sociale şi economice pe care le fac şi le consideră ca importante şi esenţiale. Ar fi crezut cineva că Mântuitorul i se va adresa, dintre toţi cei adunaţi la Ierihon, tocmai lui Zaheu, cel dispreţuit, cel care a nedreptăţit pe atâţia? Probabil că nu. Pentru că cei adunaţi acolo nu ştiau că Dumnezeu nu este numai iubitor, El este şi judecător: "Şi atunci, El va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea lumii" (Marcu 13, 27). Bogăţia materială nu are cum să aibă importanţa absolută pe care mulţi i-o acordă. Cred că trăim într-o lume în care dorinţa de câştig material imediat a depăşit stadiul de obsesie, devenind singura justificare a existenţei.

Toţi cei care se uită la filmul "Goana după aur" realizat de Charlie Chaplin în 1925 se amuză de absurditatea situaţiilor prin care trece personajul central. Fără nici o pregătire prealabilă şi fără echipamentul adecvat, acesta se hotărăşte să plece în Alaska pentru a se îmbogăţi peste noapte. Cum aurul nu era chiar atât de uşor de găsit pe cât se credea, nefericitul a ajuns într-o situaţie disperată, când, înfometat, încerca să-şi mănânce pantofii vechi şi găuriţi cu care plecase în expediţie. Şi noi, fără a face lunga călătorie până în Alaska, ne comportăm la fel, riscăm la fel de mult, posedaţi de aceeaşi obsesie a unei mine de aur găsite undeva pe marginea unui drum, care să ne transforme viaţa. Bogăţia materială pare a însemna mai mult decât aparenta siguranţă a zilei de mâine. Cei care au "reuşit" în viaţă îşi arogă cu uşurinţă o uimitoare aureolă de înţelepţi, de oameni de la care se poate învăţa. La televiziune sau în ziare apar o sumedenie de personaje exotice care ne învaţă cum trebuie trăit. Bogăţia se articulează astăzi prin libertatea de a susţine în public orice aberaţie, prin dreptul de a fi deasupra şi dincolo de orice formă de discernământ, pe un tărâm unde raţiunea şi educaţia au fost abolite. Visul de a fi celebru este râvnit mai mult decât orice alt privilegiu al banilor, depăşind cu mult nesăbuinţa celui căruia i-a rodit ţarina şi care se bucura că de acum se va odihni, va mânca şi va bea mai mult decât este nevoie. Sfântul Vasile cel Mare a folosit o avere pentru a clădi un spital. Nu s-a gândit să pună deoparte ceea ce câştigase prin bunăvoinţa sorţii. Nu s-a crezut "împlinit" prin banii ce-i avea, nu s-a amăgit cu gândul că viaţa lui a intrat pe un făgaş minunat datorită unor rezerve financiare apărute din nimic. Mai ales în aceste zile de criză economică este evidentă precaritatea unor asemenea "siguranţe" stângace. Cât ar părea de paradoxal, nu există o viaţă sigură şi fericită păzind un cont bancar sau un seif cu bijuterii. Un asemenea "paradis" este o amăgire, care aduce cu sine multă suferinţă. "…Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te…", îşi spune bogatul nesăbuit din pilda evanghelică. Şi nu gândim şi noi aşa, nu visăm şi noi bunăstarea aparentă? Ce se întâmplă, oare, după ce ne-am odihnit, când eram deja odihniţi şi este imposibil să mai fim obosiţi? Cât mai mâncăm când suntem sătui? Putem bea ca să ne veselim fără încetare? Răspunzând sincer întrebărilor, se poate intui nesăbuinţa nefericitului care-şi dorea doar să se odihnească, să mănânce şi să bea. Este greu de ştiut dacă a avut noroc sau ghinion prin faptul că ţarina i-a rodit din belşug. Şi-ar fi putut folosi averea cu chibzuinţă, ar fi putut fi, precum Sfântul Vasile cel Mare, un exemplu pentru ceilalţi. Fiecare din noi primeşte ceva în dar, o ţarină care rodeşte odată cu trecerea verii. Dar bucuria rodului bogat, care se numără acum, în plină toamnă, nu poate fi doar pentru amăgire şi ispită. În lumina firavă a toamnei, se poate desluşi prin ceaţa dimineţii soarele care răsare la fel de cald ca întotdeauna. Este lumina şi căldura vieţii duhovniceşti, a chemării de a îmbrăca hainele de sărbătoare ale sufletului curat, pentru a fi primiţi la cina cea adevărată a Domnului Iisus Hristos. A culege rodul înseamnă a ajunge la acea maturitate a gândirii unde singurul exemplu de urmat este cel al sfinţilor. Şi atunci, în umbra iernii care vine, să simţim bucuria că am adunat roade cu folos, care să ajungă până în primăvara mântuirii.