Transplantul, un act jertfelnic

Potrivit statisticilor Agenţiei Naţionale de Transplant (ANT), de la începutul acestui an activitatea de transplant a resimţit o oarecare revigorare, graţie posibilităţilor de a preleva organe de la donatorii aflaţi în moarte cerebrală. Cu toate acestea, listele de aşteptare cu pacienţi care necesită un anumit tip de transplant sunt încă mari.

An de an, revin în atenţia opiniei publice problemele grave cu care se confruntă sistemul sanitar. Iar unul dintre sectoarele cele mai afectate rămâne, în continuare, activitatea de transplant, care şchioapătă atât din cauza subfinanţării cronice, cât şi din cauza reticenţei românilor cu privire la actul donării de organe.

„Este foarte importantă însă şi opinia personalului medical în depistarea potenţialilor donatori, semnalarea lor şi înţelegerea problemei, în general. Din punct de vedere al percepţiei publice, cu siguranţă că şi aici s-au produs schimbări. Şi aici aş vrea să punctez susţinerea Bisericii Ortodoxe, dar şi a celorlalte culte din România. Iar acest lucru este esenţial, pentru că opinia Bisericii rămâne extrem de importantă pentru o înţelegere corectă a caracterului altruist, profund  altruist, al donării de organe. Şi chiar, zic eu, vine pe linia profund altruistă a trăirii creştine“, consideră conf. univ. dr. Ioana Grigoraş, şefa Clinicii ATI din cadrul Institutului Regional de Oncologie (IRO) Iaşi, cea care, timp de 10 ani, a fost coordonator regional pentru zona Moldovei pentru declararea morţii cerebrale şi pregătirea prelevării de organe de la donatorul aflat în moarte cerebrală.

De cinci ani încoace, Asociaţia Transplantaţilor din România (ATR) luptă, după puteri, să schimbe mentalităţi. În fiecare an, începând din 2008, ATR desfăşoară Campania „Spune DA! Susţine donarea de organe“, ca o modalitate de a deschide discuţii pe acest subiect şi de a informa populaţia asupra aspectelor umane şi legale ale actului donării.

Părintele Constantin Naclad, inspector patriarhal şi manager al proiectului „Alege şcoala!“, a fost supus unei operaţii de transplant renal în urmă cu cinci luni. Ştia de 15 ani că suferă de o boală moştenită de la mamă - rinichi polichistic -, însă a crezut mereu că o poate duce pe picioare. Stresul, activitatea intensă din ultimii ani au condus, treptat, către o degradare ireversibilă a funcţiei renale, ajungând, la începutul acestui an, într-o situaţie critică. „Am încercat să găsesc remedii în afara transplantului, pentru că ştiam că asta e ultima soluţie. Dar nu s-a putut. Sora mea, care locuia în Belgia, a venit aproape fără să se gândească şi a donat rinichiul de care aveam nevoie. Actul pe care l-a făcut ea, fiind mai tânără cu 16 ani decât mine şi având doi copii, mi se pare unul de supremă jertfă. Momentul revenirii, după operaţie, a fost extraordinar. Văd aici o minune a lui Dumnezeu, pentru că fusesem aproape de colaps“, povesteşte părintele.

De atunci, simte că s-a născut a doua oară. Şi crede cu tărie că dacă noi toţi, românii, am conştientiza mai mult importanţa acestui gest altruist, multe vieţi ar putea fi salvate. „Oamenii ar trebui să înţeleagă că este ultimul act de milostenie pe care-l poate face cineva“, a mai spus pr. Constantin Naclad.

Cătălin Budăi, inginer proiectant în Huşi, este transplantat de 7 ani. În 2004 şi-a descoperit o insuficienţă renală, au urmat doi ani de “regim alimentar cuminte” şi de dializă peritoneală. În noiembrie 2006, şansa către o nouă viaţă i-a surâs. Aflat pe lista de aşteptare a Spitalului Clinic “C. I. Parhon” din Iaşi, Cătălin a avut norocul să primească un rinichi de la un donator aflat în moarte cerebrală.

“Depistarea bolii a fost un şoc. Dar sunt un optimist de felul meu şi sunt recunoscător acelor oameni care au făcut acel gest extraordinar pentru mine”, spune Cătălin Budăi.

Operaţia a fost un succes, iar lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal. Însă, la un an după transplant i-a fost depistată o necroză de cap femural, cauzată de medicaţia pe bază de cortizon, specifică perioadei post-transplant. Lucru care a dus la o nouă intervenţie, de implantare a unei proteze. Cu toate acestea, Cătălin Budăi rămâne un optimist incurabil, care se bucură de fiecare zi, de fiecare moment şi care munceşte la fel ca înainte de transplant.

“Normal ar fi ca şi la noi să existe legislaţia existentă în lumea civilizată şi să se poată exprima acel acord prezumat, aşa încât, dacă se întâmplă ceva, rezolvarea unui caz să nu fie îngreunată de munca de convingere”, crede Cătălin.