„Trecutul nostru trăieşte în fiecare grindă“

Rareori poţi întâlni o combinaţie peisagistică atât de armonioasă ca la Olăneşti. Dealurile cu păduri de foioase, cerul de un albastru intens, izvoarele minerale cu apă curată şi răcoroasă de care parcă nu te mai saturi. Timpul trece liniştit în Olăneşti. Fără zgomot, asemenea curgerii izvoarelor de aici. Atestate într-un hrisov din 1760 şi numite ape tămăduitoare, ele reprezintă comoara acestor locuri unde Dumnezeu a revărsat bogăţia darurilor Sale. Dar oraşul mai adăposteşte un lucru de preţ şi la fel de vechi. Este biserica lui Horea, eroul răscoalei transilvane din 1784.

Recent am fost la Olăneşti. Auzisem de la un coleg de facultate că acolo se află o bisericuţă de lemn adusă din Ardeal de cineva din neamul Brătienilor. În istoria lăcaşului fusese implicat, din ce mi-a povestit prietenul meu, şi patriarhul Justinian Marina. Se anunţa un subiect interesant. Şi chiar aşa a fost. Staţiunea, odinioară înţesată de turişti şi oameni veniţi la tratament, ne-a primit tăcută. Era mai bine decât în Capitală. Dacă la Bucureşti termometrul se apropia de 26-27 de grade seara, la Olăneşti, niciodată nu urca mai sus de 18 grade Celsius. Am ajuns uşor la bisericuţa lui Horea. Din centru am urcat pe o străduţă destul de înclinată şi în stânga, unde se ridică un deluşel, am zărit silueta zveltă a lăcaşului. "Tu eşti al vremurilor semn" Întâlnirea cu monumentul dăltuit în lemn de moţii satului Albac te aruncă înapoi în istorie cu aproape trei veacuri. În Transilvania de atunci, represiunea împotriva românilor ortodocşi atinsese apogeul. Memoriul din 1757 al ţăranilor menţiona starea populaţiei celei mai numeroase din ţinutul de peste munţi: "A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: "Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţării". Pe nimeâ nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (ortodoxă, n.n.) şi atâta ne-au prădat, venind cu catane (soldaţi, n.n.) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului". Nemulţumirile oamenilor au luat forma răscoalei atât cu caracter religios, urmărind înlăturarea efectelor uniaţiei, cât şi social-naţional, privind ascultarea revendicărilor pentru un trai omenesc. Cuviosul Sofronie de la Cioara a fost sufletul mişcării de apărare a Ortodoxiei în Transilvania. Arestat de două ori şi eliberat de fiecare dată la presiunea românilor, ieromonahul predica în satele din judeţele Alba şi Hunedoara păstrarea credinţei strămoşeşti. În bisericuţa de lemn din Albac, Nicula Urs, zis şi Horea, va fi ascultat cuvintele înflăcărate ale călugărului care dădea bătăi de cap conducerii habsburgice. Biserica din Albac a fost construită în 1746, pe când Horea avea 15 ani. Au mai trecut încă 15 ani pentru ca cei doi mari români, Sofronie şi Horea, să se întâlnească. Şi dacă primul dintre ei va fi forţat de generalul Bucow să se retragă în Argeş, la Mănăstirea Robaia, unde se pare că a fost egumen, cel de-al doilea a ales calea martiriului, a rămas pe loc şi a luptat pentru libertate, fiind omorât prin tragere pe roată în februarie 1785. Portretele amândurora sunt zugrăvite pe latura de apus a naosului bisericii. Lecţia supravieţuirii predată de acest lăcaş a fost surprinsă de Octavian Goga în poezia sa închinată-i: "Bisericuţă din Albac Tu eşti al vremurilor semn Tot bietul nostru plâns sărac E-nchis în trupul tău de lemn. Din ce-am cerut, din ce-am gândit, Atâtea rugăciuni cuprinzi Şi-atâta vis neizbândit Sub vechiul tău tavan de grinzi." "Lemnele de foc" prind viaţă la Florica Horea a murit ca martir, dar biserica atât de dragă sufletului său, unde s-a rugat pentru credinţa ortodoxă şi libertatea neamului său, i-a rezistat. A rămas, până la începutul secolului trecut, în satul unde au ridicat-o moţii, care între timp îşi construiseră o biserică nouă, de piatră. "Pronia a făcut ca, într-o călătorie în Apuseni, ministrul de interne din Guvernul Dimitrie A. Sturza, Ion I.C. Brătianu, să vadă biserica şi în anul 1907 să o cumpere pentru a o aşeza pe moşia strămoşilor săi aflată la Florica, în judeţul Argeş. Transilvania era separată de regat pe atunci. Or, pentru a transporta peste "graniţă" o biserică de lemn, fie ea şi demontată, aveai nevoie de justificare în faţa autorităţilor austro-ungare. În documentele de însoţire a convoiului deplasat din Albac cu săniile iarna, până la gara din Turda, era scris că transportul reprezintă "lemne de foc". ""Lemnele de foc" au fost însă asamblate în primăvara lui 1908 de Nicolae din Sohodol, acelaşi meşter dulgher care împreună cu însoţitorii săi le desfăcuseră în Albac şi monumentul a căpătat din nou strălucirea de altădată", povesteşte părintele Vişan Valentin, unul dintre cei trei slujitori ai bisericii, nu fără o undă de emoţie în glas. Istoria bisericii nu se opreşte însă aici. "M-am pomenit cu patriarhul la poartă" Olăneştenii nu au avut un altar creştin în localitatea lor secole bune. Patriarhul Justinian Marina, care obişnuia să vină vara în staţiune, la tratament, a observat lipsa aceasta şi după ce a văzut că la Florica, dărăpănată, bisericuţa aştepta o a doua salvare, a vrut să o mute din Argeş, în Vâlcea, acolo unde era atâta nevoie de ea. Anul 1954. Comuniştii aflaţi la putere nu erau de acord cu apariţia bisericii în Olăneşti, unde venea multă lume. Primăria a răspuns că nu are nici un teren pe care să fie amplasat edificiul de lemn. Dar lui Dumnezeu nu i te poţi opune. Lui Dumnezeu care lucrează prin aleşii lui. Un om, un singur om a făcut ca lucrurile să ia o altă turnură. Baicu Gheorghe este numele lui. 92 de ani numără astăzi fostul luptător pe front ca paraşutist. El s-a întâlnit cu patriarhul Justinian şi a donat bisericii terenul cumpărat pentru ridicarea propriei case. "Locuiam în satul Pietriş, aflat la 3 kilometri de Olăneşti, şi făceam naveta până aici. Mi-am zis că ar fi bine să-mi cumpăr o bucată de pământ ca să-mi ridic casă, să nu mai bat zilnic drumul uşor de făcut la tinereţe, dar mai greu când eşti în etate." Un unchi l-a ajutat să găsească un teren foarte bun, peste 600 de metri pătraţi, situat pe o costiţă însorită. "M-am pomenit cu patriarhul la poartă. Eram în concediu, la Pietriş. L-am poftit în curte, i-am dat un scaun. Şi am vorbit cu el. Un om tare cumsecade." Deşi avea materialele de construcţie gata pentru a zidi casa, badea Gheorghe a renunţat la planul său. A donat terenul Bisericii. Cei din primărie voiau să pună ei mâna pe teren ca să înalţe pe acel loc un bloc. "Avem cereri multe pentru locuinţe din partea tinerilor. Nouă nu ne trebuie biserică", a spus Florea Dumitrescu, preşedintele Consiliului Popular de atunci din Olăneşti. Şi, cu toate că pământul aparţinea acum Bisericii, doar după insistenţe repetate la autorităţile statului, patriarhul Justinian a reuşit să primească aprobare pentru a aduce în staţiune bisericuţa lui Horea. Împodobită cu pictură nouă şi înzestrată cu sfinte odoare, biserica a fost sfinţită în 1958, pe 12 octombrie. Cântecul dorului transilvan După 1989, parohul bisericii de lemn din Olăneşti, părintele Emilian Groşenoiu, actualul vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, a început ridicarea unei biserici de zid în staţiune, terminată în 2003, fără să renunţe la slujbele bisericeşti oficiate în lăcaşul originar din Transilvania. S-a ocupat mai îndeaproape de conservarea monumentului. Acoperişul de şiţă a fost schimbat integral, lucrare care a costat peste 100.000 de lei. Dar cei din Albac au socotit că venise timpul ca biserica lor să se reîntoarcă acasă. Au mers la Olăneşti, însă comoara lor, poposită în Vâlcea, dorea să rămână pe plaiurile oltene. Poezia învăţătorului Todea Barbu din Albac, participant în fiecare an cu o delegaţie la sărbătoarea hramului bisericii, "Sfântul Mare Mucenic Pantelimon", vorbeşte despre dorul moţilor pentru lăcaşul unde glasul părintelui lor, Horea, se mai aude şi azi, în dangătul clopotului. "Trecutul nostru mai trăieşte Aici, în fiecare grindă. Albacul îşi priveşte chipul Aici, precum într-o oglindă. Şi glasul muntelui s-aude În turnuleţul ţuguiat, Şi-n clopot e glasul lui Horea Şi-al moţilor care-au luptat. Şi care-au plâns lângă altarul Ce greu gemea de suferinţă, Rugând pe Domnul să-i ajute Ca să reziste prin credinţă. Îngenunchem acum, aici. Şi-ţi sărutăm bătrânul prag Şi de la moţi noi îţi aducem O închinare şi-un gând drag. Nu te-am vândut în ţări străine Şi nici uitării nu te-am dat. Ci te-am lăsat să pleci departe, Căci numai astfel te-am salvat. Trăieşti în inimile noastre Şi vei trăi din veac în veac Chiar dacă eşti aşa departe Bisericuţă din Albac." Aici vin pelerini din toate colţurile ţării "Să slujeşti la altarul unde Sfântul Cuvios Sofronie de la Cioara a predicat românilor ortodocşi acum 250 de ani, unde Horea s-a rugat, alături de toţi ai lui, e un mare dar, mărturiseşte părintele Mircea Bâcu, slujitor alături de ceilalţi doi preoţi la Olăneşti. Un dar care te obligă la o viaţă mai intensă în Hristos, la o apropiere mai mare de comunitatea credincioşilor de aici. Dacă Cuviosul Sofronie a înflăcărat prin cuvântul lui credinţa moţilor din vremea lui, la fel, noi, cei de azi, suntem datori să ne îngrijim de sufletele creştinilor care ne calcă pragul prin rugăciune şi ajutor moral şi material. E un fapt de luat în seamă că olăneştenii ţin ca toate evenimentele importante din viaţa lor religioasă, botez, cununie sau înmormântare, să se facă nu în biserica nouă, frumoasă de altfel, ci aici, sus în deal." De hram şi nu numai, aici vin pelerini din toate provinciile româneşti. Sosesc în primul rând moţii din Albac, vin oameni din Giuvărăşti, judeţul Olt, locul unde se varsă Oltul în Dunăre, invitaţi de pretutindeni, adaugă părintele Mircea. Mutată din locul de baştină pentru a fi salvată, biserica lui Horea, aflată în Olăneşti, rămâne un semn de unire şi dragoste frăţească de neam a românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, martor al istoriei şi sufletului "naţiei necăjite".