Trupul lui Hristos și amăreala Răului

Părinții deșertului nu vorbesc foarte des despre im­por­tan­ța Împărtă­șa­niei în lupta duhovnicească. Se prea poate să fie atât de tăcuți pentru că era un lucru știut, practicat de către toți și nu trebuia reamintit. Avva Pimen, călugărul cu mult discernământ și cu un realism tăios adesea, este cel care face o pledoarie pentru Euharistie într-o manieră poetică și convingătoare. Se folosește în acest sens de un verset din Psalmi (iar Psaltirea a fost mereu hrana centrală în rugăciunea lor): „Precum cerbul tânjește după izvoarele pârâurilor, tot așa sufletul meu tânjește după Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2). Fragmentul acesta îl interpretează în funcție de cunoștințele vremii, care nu sunt atât de importante, cât este esențială centralitatea Trupului și Sângelui Domnului în viața duhovnicească: „Cerbii, în pustiu, înghit multe târâtoare și, fiindcă veninul le arde, tânjesc după apă; iar după ce beau, se răcoresc de venin. La fel și călugării sunt arși în pustiu de veninul demonilor și tânjesc după zilele de sâmbătă și duminică, să vină la izvoarele pârâurilor, adică la Trupul și Sângele lui Hristos, ca să se curețe de amăreala Răului”.

Din acest gând al avvei Pimen aflăm cel puțin două lucruri. Ni se spune despre organizarea și ritmul vieții în pustie. Călugării trăiau peste săptămână separat, în chiliile lor, iar sâmbăta și duminica se adunau pentru a celebra Dumnezeiasca Liturghie și a se împărtăși. Ritmul acesta este expresia respirației lor duhovnicești. Toată încordarea ascetică de peste săptămână viza întâlnirea cu Hristos din Euharistie. Împăr­tășania nu este premiu pentru rezultate bune peste săptămână, ci este hrană esențială, mângâiere, medicament. Întâlnirea personală cu Domnul este ținta întregii lor nevoințe, care în ființa lor se simte ca o arsură lăuntrică, ce numai Hristos Însuși o poate mângâia.

Călugării se distanțează de lumea din exterior, încep să se curățească lăuntric prin ne­vo­in­ță, apoi adună iarăși întreaga lume în ei înșiși și o țin prin rugăciune înaintea Domnului. Amăreala Răului despre care vorbește avva Pimen reprezintă aluviunile teribil de greu de purtat ale corupției sub care zace creația întreagă. Încleștarea spirituală în care sunt prinși nu are niciodată doar o miză personală, ci una cosmică, așa cum adesea subliniază părintele Sofronie Saharov atunci când vorbește despre nevoințele Sfântului Siluan. Pentru că miza este una cosmică și dificultățile sunt pe măsură. Asceții prind în inima lor duhul vremii și încearcă să îl convertească spre Dumnezeu. Pe de o parte, ei se eliberează de Zeitgeist, dar, pe de altă parte, trăiesc în permanentă tensiune cu acest timp, pe care îl trăiesc și pe care îl oferă lui Dumnezeu în rugăciune. Războiul acesta este purtat nu doar cu slăbiciunile trupului, „ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12). Din această confruntare, inima se umple de amar și de durere, care însă în Euharistie se transformă în bucurie; o bucurie veșnic reînnoită, izvor neîncetat de viață pentru creștini.