Trupul omului nu a fost făcut să moară, ci să se înveşnicească în Hristos
Creştinii ortodocşi cinstesc moaştele sfinţilor fiindcă prin acestea lucrează harul dumnezeiesc, prin atingerea de ele şi prin rugăciunile stăruitoare adresate sfinţilor lângă moaştele lor înfăptuindu-se vindecări sufleteşti şi trupeşti şi multe alte lucruri minunate. Moaştele, adică trupurile întregi sau fragmente din trupurile nestricăcioase ale sfinţilor, sunt venerate de creştini ca semne ale prezenţei lor continue în lume, dar şi ca prezenţă a harului Duhului Sfânt în ele. De aceea, sfintele moaşte sunt poate cele mai de preţ comori ale creştinilor din toate timpurile pe care aceştia le cinstesc cu evlavie şi credinţă.
Biserica nu simte repulsie faţă de trup, ci îl cinsteşte. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, are vocaţia sfinţeniei, este chemat să fie sfânt şi desăvârşit. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfinţenia însă nu priveşte doar sufletul omului, ci şi trupul acestuia, pentru că nu se poate concepe un om care să aibă suflet sfânt şi trup păcătos, sau invers. Scopul existenţei omului este să primească înlăuntrul său pe Cel al Cărui chip este, adică pe Dumnezeu. Repulsie faţă de trup se observă, în general, în religiile orientale şi în idolatrie, însă pentru Biserică, trupul este templu al Duhului Sfânt.
Pentru a conştientiza valoarea trupului, Sfântul Apostol Pavel le spunea corintenilor: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?” (I Corinteni 6, 19). După momentul Cincizecimii, Sfinţii Apostoli au primit darul de a face minuni prin trupurile lor, de aceea, citind cartea Faptele Apostolilor, aflăm că mulţi bolnavi ieşeau înaintea Sfântului Petru ca măcar umbra acestuia să umbrească pe vreunul dintre ei şi astfel se vindecau. Dumnezeu făcea minuni prin mâinile Sfântului Pavel, care primise darul vindecărilor. „Şi Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel minuni nemaiîntâlnite. Încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Faptele Apostolilor 19, 11-12).
Aşadar, omul este chemat să slujească şi să se închine lui Dumnezeu, iar cei care au realizat acest lucru cât încă s-au aflat în trup au fost fericiţi de El prin nestricăciunea trupurilor. Sfinţii sunt, prin moaştele lor, temelia bisericilor zidite în care credincioşii slujesc. Capitala României a fost binecuvântată în anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Ţării Româneşti (1760-1787), cu moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, care au fost primite cu multă bucurie şi evlavie de poporul cel dreptcredincios. În aceste zile de primăvară, în Arhiepiscopia Bucureştilor are loc un pelerinaj istoric cu moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în contextul împlinirii a 250 de ani de la aducerea lor la București. Racla şi icoana Sfântului Cuvios Dimitrie vor fi purtate cu multă evlavie în parohiile şi mănăstirile din cuprinsul eparhiei, unde vor aduce pace, bucurie şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Toţi închinătorii la moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou sunt mărturisitori cucernici ai dreptei credinţe, cunoscând că trupul omului nu a fost făcut să moară, ci să învieze şi să se înveşnicească în Hristos Iisus, Domnul nostru.