Un alt portret al României - Biserica Doamnei

Situată în centrul Capitalei, încolțită de blocuri și clădiri mari, Biserica Doamnei străjuiește ca o veche vatră de credință și artă creștină. Cu intrare fie din strada Doamnei, fie din Calea Victoriei, lăcașul de cult, de peste 300 de ani (din 1683), este o biserică etalon pentru începuturile stilului brâncovenesc, dar și pentru perioada cantacuzină.

Era 19 februarie 2019. Îmi amintesc aievea ziua aceea. Ningea răzleț și era frig, tocmai se înserase și le-am spus că eu voi pleca. Eram în primul meu an de studenție și totul venea peste mine ca un tăvălug. Voiam să mă îndrept spre Universitate, cu gândul să merg la metrou, dar fără să-mi dau seama, am intrat pe un gang spre nicăieri. Până să mă dezmeticesc mai bine și să realizez exact pe unde ar trebui să fie strada cea mai apropiată de metrou, când credeam că m-am „rătăcit”, privesc din Calea Victoriei în stânga, la o străduță, printre blocuri. Tot ce văd este pridvorul unei biserici tainic luminat și intru fără ezitare. Doar candelele luminau întreaga biserică, învăluită într-o aură mistică, ruptă din adâncurile vremii, ce te îndemna la o profundă intro­specție sufletească, inspirată de pacea deplină pe care o transmitea. Înăuntru un preot vorbea cu cineva, n-am zăbovit, am mers să mă închin, am admirat pictura și mă duceam spre ieșire: Stai, să te mirui! Îi mulțumesc și dau să plec, când zice: Mai stai, să îți citesc ceva! În clipa aceea, Dumnezeu mi-a răspuns unei rugi vechi, o clipă tainică, tâlcuită de El, pe care o așteptam, dar la care încetasem să mai sper. Am simțit că atunci mi se răspunde și am zis simplu: Părinte, vreau să mă spovedesc, ați vrea să fiți duhovnicul meu de acum înainte? Simplu, direct, deși nu știam cine este acel preot, deși toată inter­acțiunea mea cu dumnealui fusese o rugăciune pe care mi-a citit-o și un îndemn: Stai, să îți citesc ceva! A fost cea mai frumoasă descoperire a unei Pronii Divine care dă când trebuie, ce trebuie, „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

Moştenire cantacuzină

Ctitorie a doamnei Țării Românești Maria, soția domnitorului Șerban Cantacuzino, cu scopul de a fi paraclis al familiei domnești, biserica s-a remarcat încă dintru început prin stilul ei arhitectural și prin viața duhovnicească. De altfel, Șerban Cantacuzino este și voievodul în timpul căruia, în anul 1688, s-a tradus complet în limba română Biblia, cunoscută sub numele de Biblia de la București. Astfel, această familie a contribuit esențial la înlesnirea accesului la credință pentru oamenii de atunci, dar rodul muncii lor a rămas viu și astăzi.

O scurtă monografie a Bisericii Doamnei ne-a fost împărtășită de părintele paroh Cristian Ștefan, care a primit ascultarea de a sluji aici în anul 2018. „Pentru unii este o biserică impresionantă din București, însă pentru mine, aceasta este cea mai frumoasă biserică din inima Bucureștiului”, spune părintele cu o emoție ca a unui tată care vorbește despre copilul său.

Originar din Botoșani, părintele a primit ascultarea de a veni la Biserica Doamnei în anul 2018. „Încă din momentul în care am pășit în biserică, am știut că acesta este locul în care vreau să slujesc. M-a impresionat pictura, atât de expresivă și caldă, încât mi-a oferit același sentiment de pace și bucurie pe care îl aveam când mergeam la Mănăstirea Vorona, de lângă parohia din Botoșani. Astfel s-a creat o apropiere sufletească deosebită cu biserica.”

Ceea ce atrage atenția încă de la început este amplasamentul bisericii, care este năpădită pe toate părțile de blocuri, intrarea făcându-se doar pe un gang, nu foarte spațios, deasupra căruia este un bloc. Astfel, Biserica Doamnei nu a fost ținta directă a comuniștilor pentru a fi dărâmată sau translatată, însă accesul este greoi.

Pictura din interior este una de-o frumusețe aparte, cum rar ți-e dat să vezi. Traversând valurile secolelor, ne aduce în față măiestria unor mâini dibace.

„Parte din ea este pictura originală - ne spune părintele -, o pictură ce a trecut printr-un amplu proces de restaurare, însă, în același timp, se mai întâlnesc cel puțin două straturi de pictură, pentru că la jumătatea secolului al XIX-lea, în 1847, s-a petrecut o catastrofă, cunoscută sub numele de «Marele Foc», un incendiu devastator care a cauzat distrugerea majorității clădirilor din centrul Bucureștiului și a afectat și biserica noastră. Pictura originală în frescă a fost descoperită în urma lucrării de restaurare din 1931, prin înlăturarea stratului de pictură nouă. Inscripţia de la Proscomidiar îi aminteşte pe zugravii Constantinos şi Ioan de la Școala de la Horezu. În biserică se întâlnesc trei registre de pictură, care a fost restaurată de-a lungul timpului.”

Pe vremuri, biserica servea ca lăcaș de cult pentru fiii domnitorului, având un rol foarte important, de sine stătător, însă după moartea domnitorului Șerban Cantacuzino a devenit metoc al Mănăstirii Cotroceni. Cu toate acestea, Biserica Doamnei a fost ferită la limită de proiecte arhitecturale mari din timpul comunismului și de demolare, blocurile construindu-se în jurul ei. De altfel, biserica este ascunsă de blocuri. Chiar și astăzi se mai păstrează câteva obiecte vechi, unul dintre acestea fiind o pânză țesută, Sfântul Epitaf, fiind cel original de pe vremea ctitorilor, care este expus în pronaosul bisericii. De la ctitori se păstrează o Sfântă Evanghelie de la anul 1686, ferecată în argint, şi candelele. Au rămas din vechile timpuri și icoanele de hram: Intrarea Maicii Domnului în biserică, pictată pe la anul 1600, când biserica era de lemn, şi cea a Sfântului Elefterie, îmbrăcată în aur masiv, pictată la 1777 de către Mateiaş Ghica.

Icoana Maicii Domnului Îndurerată

De asemenea, printre obiectele vechi și foarte importante din biserică se numără și icoana Maicii Domnului Îndurerată, o icoană rară, la care zilnic zeci de oameni vin pentru a cere ajutorul Maicii Domnului, iar minunile nu întârzie să apară, așa cum ne relatează însuși părintele Cristian: „Astăzi a venit la biserică o doamnă pe care nu o mai văzusem de mai bine de doi ani. Pe vremea când venea la Sfântul Maslu, se ruga să fie binecuvântată cu darul nașterii de prunci, deoarece nu putea să aibă copii. Astăzi își ținea în brațe copilul și a venit să mulțumească pentru acest dar, motivându-și absența îndelungată cu ocupația de a avea grijă de cel mic. Mare bucurie a fost această revedere.”

Încă de când am pășit aici prima dată, în acea seară de februarie, am simțit acel ceva special, unic. Apoi, am văzut de-a lungul timpului zeci de alte fete care veneau cu inima bucățele și pașii mici, către această biserică. În rugăciunea lor purtau întreaga taină a lumii. Într-o după-amiază, prin ianuarie, părintele m-a rugat să stau câteva ore la pangar. Femei de toate vârstele veneau, se rugau, își întorceau privirea către icoana Ei, Mama lor cea iubitoare, și o rugau ceva atât de profund, încât pacea care le cuprindea privirea la plecare se metamorfoza într-o confirmare a realității minunilor. Rugăciunea vindecă orice rană. Am înțeles acest lucru la Biserica Doamnei. Nu există rană, durere, suferință în lumea aceasta, nu există nimic pe care lacrimile să nu-l curețe și rugăciunea să nu-l vindece.

L-am întrebat pe părintele Cristian dacă poate fi Biserica Doamnei o metaforă pentru soarta femeii creștine?

„Mai degrabă văd Biserica Doamnei ca o altă metaforă pentru soarta poporului român, cu suișuri și coborâșuri, dar care, cu buni conducători și prin mijlocirea Maicii Domnului, poate să răzbească timpul și să înfrângă vitregiile vremii.”

Biserica Doamnei sau un alt „acasă al sufletului meu” vine din vremuri de demult și merge către veșnicie, poartă cu ea rugăciunile seculare și ne cheamă la regăsirea sinelui. În drumurile noastre, când pășim pe Calea Victoriei, imediat după Universitate, să nu trecem nepăsători pe lângă acest lăcaș sfânt.