„Un astfel de om a omorât sultanul…“
Mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală a scris numeroase pagini memorabile despre voievodul creştin pe care le considerăm adevărate file de acatist, demne de a fi cunoscute mai ales acum, în acest an dedicat domnitorului.
Vrednicul de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală a luat contact direct cu realizările Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu în primă fază prin tipăriturile ce au apărut în acea perioadă, iar apoi ca episcop al Buzăului prin restaurarea casei arhiereşti de acolo, care fusese de fapt un palat brâncovenesc. Ajungând arhiepiscop şi mitropolit la Sibiu, ierarhul Antonie a fost cel care, providenţial, poate la „şoapta domnitorului“, a restaurat, reconstruit şi modernizat ctitoria din Transilvania a lui Brâncoveanu, fiind, după domnitorul sfânt şi marele mitropolit Nicolae Bălan, cel de-al treilea ctitor. Poate că după toate aceste contacte, în inima mitropolitului Antonie s-a înfiripat gândul de cercetare şi de alcătuire a numeroase articole despre domnitorul Constantin Brâncoveanu, „coroana tuturor domnilor“, aşa cum l-a numit Sfântul Antim Ivireanul în Radoslovie, Târgovişte, 1709.
Constantin Brâncoveanu a fost mai mare decât epoca lui, şi mai viteaz decât ucigaşul său, care nu avea decât putere. Pe cât de mare i-a fost statura intelectuală şi spirituală, pe atât de mare i-a fost însă şi nenorocul, deşi 25 de ani a ştiut să-l evite, fiind unul dintre cei mai mari diplomaţi printre domnitorii noştri din vechime. Mitropolitul afirma: „În istoria românilor a rămas ca un model şi simbol nemuritor al progresului prin cultură, al ieşirii românilor în universalitate, al generozităţii şi al dârzeniei. Credinţa sa în neam şi în tradiţia spirituală a strămoşilor săi face din el un model şi un simbol unic“.
Cântat în baladă de poporul român ca „Brâncoveanu Constantin/, Boier vechi şi domn creştin“, acesta s-a arătat în toată viaţa sa, până la moarte, a fi un bun creştin cu credinţa şi cu fapta. Cu mult tact, a ştiut să apere ţara de toţi, şi în felul acesta au înflorit în ţară credinţa, prin ridicarea de lăcaşuri de închinăciune, şi cultura, prin tipărirea de multe cărţi, mai ales religioase.
Cărturarul mitropolit Antonie a ţinut să menţioneze faptul important că „cel dintâi lucru pe care l-a făcut Brâncoveanu a fost să continue tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima Biblie completă în româneşte, în cea mai frumoasă limbă românească, pe înţelesul tuturor românilor din Ţara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat şi din Ardeal, Crişana şi Maramureş. Până în zilele noastre oricine o poate citi şi înţelege, şi în cea mai mare parte, traducătorii mai noi au menţinut limba ca un fagure de miere, cu miros de bună mireasmă duhovnicească şi cu grai de vechi cazanii, a Bibliei de la Bucureşti“.
Că întreaga operă culturală din timpul domniei sale a fost dirijată de domnitor personal, ne-o spune biograful său Radu Greceanu, în prefaţa la Triodul din 1700, mărturisind că a lucrat „den poruncă“. Nu numai din cauza potrivirii numelui, ci mai ales pentru că s-a ridicat cu faptele şi virtutea la aceeaşi înălţime, e comparat de contemporani cu împăratul Constantin cel Mare, Mitrofan al Buzăului afirmând că numele lui îi va rămâne nemuritor în această lume, ca şi al celuilalt Mare Constantin. Nicolae Iorga îl citează pe Filothei sin agăi Jipa, care îl compară pe Brâncoveanu cu Alexandru-Ptolemeu, aşa cum în Mărturisirea Ortodoxă din 1699 îl compară şi Sevastos Kimenitul.
Sfârşitul său tragic, tăierea domnitorului şi a copiilor săi, spunea cu durere Mihail Kogălniceanu, a fost „una din cele mai triste privelişti ce istoria universală poate înfăţoşa“. Un domnitor creştin a căzut în capcana unui necioplit care, cu bucurie dementă, şi-a oferit un spectacol sângeros, tăindu-l pe el şi pe copiii lui, în ziua Sfintei Marii din 1714.
Despre sfârşitul tragic al lui Brâncoveanu, Antonie Plămădeală, supranumit încă din timpul vieţii „Prinţ al Ortodoxiei“, spunea: „Chipul morţii lui, într-un secol în care cultura, în Europa, înlocuise de mult apucăturile barbare, a uimit lumea. Consulul italian la Constantinopol, Andrea Memno, chemat de sultanul Ahmet şi de vizirul Gin Ali Paşa, împreună cu alţi membri ai corpului diplomatic, să asiste la decapitarea Brâncovenilor, scria poate în aceeaşi zi dogelui Veneţiei: «Pana îmi tremură când scriu despre cele ce am văzut!» Şi mie îmi tremură sufletul de mânie şi indignare, când îmi imaginez cum a fost“.
Însă domnitorul sfânt nu a murit şi a rămas în conştiinţa poporului şi în calendarul Bisericii. Continuând mitropolitul Antonie Plămădeală, afirma: „Un astfel de om a omorât sultanul: ctitor de biserici şi mănăstiri cărora le-a dăruit un stil românesc în zidire, un stil ca un suflet frumos şi luminos la Hurezi, Potlogi, Mogoşoaia, Buzău, Făgăraş, Sâmbăta. Un astfel de om a omorât sultanul: ctitor de cultură prin carte românească, arabă, gruzină, grecească şi slavonească, în ţară şi în alte ţări îndepărate precum Siria şi Gruzia.
Un astfel de om a omorât sultanul: protector generos al ortodoxiei din Athos până departe la mănăstirea de la poalele muntelui Sinai, care îi păstrează până azi portretul în stăreţia arhiepiscopului.
Un astfel de om a omorât sultanul: domnitor evlavios, iubitor şi apărător al păcii ţării sale în timpul unei domnii de 26 de ani, un mare diplomat, ştiindu-se orienta fără greş printre suliţele a trei împărăţii: otomană, rusă şi austriacă. (...) Numele sultanului criminal nu merită să fie pomenit. Europa care a asistat la masacru cu indiferenţă şi-a atras mânia lui Dumnezeu. Căci nici Europa nu poate fi înţeleasă. Se spune chiar că unii ambasadori apuseni au acceptat primirea în audienţă la sultan în timpul execuţiilor, pe podiumul frumos ornamentat de pe care trogloditul, ghemuit pe un tron, urmărea spectacolul. S-ar cuveni ca istoria să-l pedepsească, să-l descalifice din toate demnităţile, inclusiv din aceea de om, pe acest tiran care, ucigându-l pe domnitor aşa cum a făcut-o, a nesocotit tot neamul peste care domnise. Ne-a stropit pe toţi, în ochii sufletelor, cu sângele său. Dar a fost sânge de martir. Să nu-l ştergem. Să-l venerăm. Căci nici el, nici coconii lui n-au primit turcirea, adică trecerea la religia lui Mahomed, ca să-şi scape viaţa, precum li se propusese. Nici nu şi-au putut imagina martirii, un Brâncoveanu turcit, tată sau fii, lepădaţi de legea lor ortodoxă, în care trăiseră şi se săvârşiseră toţi domnitorii înaintaşi, şi toţi românii de pretutindeni. Şi-au aplecat în credinţă capetele pe butuc, unul după altul. (...) Au mai fost în istorie, şi înainte, şi după Brâncoveanu, astfel de crime abjecte, nedrepte, zguduitoare, absurde. Toate rămân la fel de condamnabile. Nu există, de astfel, crime mari sau crime mici. Tăierea lui Constantin Brâncoveanu şi a coconilor săi, acum 275 de ani, în ziua Adormirii Maicii Domnului, în plină vară, la Istanbul, a fost şi ea cea mai mare. Să îngenunchem pe durerea şi pe amintirea Brâncovenilor cu evlavie, cu adânc respect şi cu speranţa că jertfa lor a fost primită ca o tămâie binemirositoare la Altarul Părintelui ceresc, pentru ei şi pentru noi“.