Un caz aparte al tradiţiei apusene a Maslului

Beda Venerabilul este unul dintre cei mai importanţi preoţi şi istorici ai Bisericii care au trăit în Marea Britanie. El este, de asemenea, unul dintre puţinii creştini care au oferit un comentariu asupra Epistolei Sfântului Apostol Iacov şi, implicit, asupra pasajului care tratează principalele aspecte ale Tainei Maslului.

Cu toate acestea, Beda Venerabilul nu este doar un sintetizator al Tradiţiei creştine anterioare, ci şi un excelent interpret şi un fin observator preocupat de precizarea corectă a credinţei creştine. El este unul dintre puţinii exegeţi din perioada respectivă, care împarte pasajul nostru cheie din Epistola Sfântului Iacov în două mărturii privind nu doar Taina Maslului, ci şi cea a Pocăinţei.

Cine a fost Beda Venerabilul?

Beda Venerabilul a trăit între 673 şi 735 şi este considerat drept întemeietorul cronicilor istorice ale Marii Britanii. Numeroşi autori istorici ulteriori şi-au revendicat dreptul de a continua mărturia expusă de Beda în faimoasa sa lucrare "Istoria bisericească a poporului britanic". Cu toate că Beda Venerabilul şi-a petrecut întreaga viaţă într-o singură mănăstire localizată la Jarrow şi în care a intrat încă din copilărie, el a devenit unul dintre cei mai importanţi şi învăţaţi oameni ai vremii respective. Cunoştea foarte bine limbile latină, greacă şi ebraică. De asemenea, cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Mai presus de toate însă, Beda fusese dăruit de Dumnezeu cu mult talent la scris. Stilul său extrem de precis şi clar, fără însă a fi laconic, i-a făcut pe cercetători să îl considere drept autorul istoric cel mai talentat din perioada medievală timpurie. Principiul utilizat de Beda în scrierile sale istorice poate fi utilizat de orice autor modern din acest domeniu: "Dacă istoria înregistrează faptele bune ale oamenilor buni, atunci cititorul este încurajat să imite ceea ce citeşte. Dacă istoria înregistrează de asemenea şi faptele oamenilor răi, atunci cititorul creştin bun este încurajat prin aceasta să evite tot ceea ce este păcătos şi rău şi să urmeze ceea ce ştie că este bun şi plăcut lui Dumnezeu". Prin urmare, obiectivitatea cercetătorului nu trebuie să îl împiedice pe acesta să îşi păstreze discernământul atunci când vine vorba de criticarea unor lucruri ca fiind rele. Un alt aspect interesant al creaţiei lui Beda constă în comentariul pe care el l-a oferit Epistolei Sfântului Apostol Iacov. În perioada respectivă existau foarte puţine comentarii ale Sfinţilor Părinţi la această Epistolă, iar acestea se refereau doar la anumite fragmente din ea. Beda Venerabilul a oferit în această direcţie un comentariu interesant, plin de referiri la Sfinţii Părinţi care scriseseră înaintea sa. Însă ceea ce ne interesează în mod particular este modul în care tratează pasajul-cheie cuprins în capitolul 5 al Epistolei. Pentru prima dată în istorie, Beda nu referă întregul pasaj la Taina Maslului, ci îl împarte în două şi consideră că partea finală a sa se referă în principal la Taina Pocăinţei, o opinie care contrazice major părerea scolasticilor de mai târziu care vor transforma Taina Maslului într-un simplu ritual adresat creştinilor aflaţi pe patul de moarte.

Vindecarea bolnavului: scop principal

Începând cu secolul al IX-lea, teologia apuseană a început să considere că Taina Maslului are drept scop principal iertarea păcatelor, şi nu vindecarea trupească a persoanei bolnave. Această opinie a fost împinsă la extrem în decursul următoarelor două secole, ajungându-se la părerea că Maslul nu este nimic altceva decât un ritual care trebuie să însoţească trecerea creştinului la cele veşnice, o simplă pecete finală pentru ca muribundul să poată intra în Împărăţia cerurilor. Desigur, această opinie contrazice flagrant nu doar Tradiţia liturgică răsăriteană, ci şi pe cea apuseană. Iată ce spune Beda Venerabilul în comentariul său asupra Epistolei Sfântului Apostol Iacov: "Citim în Evanghelie (Marcu 6:13) că şi Apostolii ungeau pe cei bolnavi, iar acesta rămâne obiceiul Bisericii până astăzi. Bolnavii sunt unşi de preoţi cu ulei sfinţit, iar această ungere este însoţită de rugăciuni. Prin acest act, li se redă sănătatea. De asemenea este permis, aşa cum subliniază papa Inocenţiu I, nu doar preoţilor, ci şi tuturor creştinilor să utilizeze acelaşi ulei sfinţit pentru a se unge în caz de nevoie sau dacă un membru al familiei lor are nevoie. Însă uleiul poate fi sfinţit numai de episcop" (PL, XCIII, 90). Beda Venerabilul oferă două mărturii capitale în acest scurt fragment. Pe de o parte, el consideră că Taina Maslului are un singur scop, şi anume acela de a oferi sănătate trupească persoanei bolnave căreia i se adresează în principal. Nici urmă aici aşadar de o eventuală trecere la cele veşnice, de o pecete finală care trebuie aplicată celui bolnav pentru a-l ajuta să intre în Împărăţia cerurilor sau de o eventuală iertare a păcatelor oferită prin Maslu. Mai mult decât atât, Beda Venerabilul întăreşte Tradiţia apuseană existentă încă din vremea papei Inocenţiu I (a cărui scrisoare pe care el o citează am analizat-o în materialul anterior) că un creştin se poate unge singur cu untdelemnul sfinţit la Maslu şi îi poate unge şi pe membrii bolnavi ai familiei sale. Cu toate acestea, Beda se diferenţiază de tradiţia primită de la Inocenţiu I atunci când afirmă că uleiul poate fi sfinţit numai de către episcop. Inocenţiu I afirma cât se poate de clar că acest act liturgic poate fi îndeplinit şi de către preot, fără ca acest aspect să pară o inovaţie liturgică a vremii.

Deosebirea clară a Maslului de Taina Pocăinţei

În continuare, Beda Venerabilul discută câteva aspecte esenţiale ale Tainei Pocăinţei. Teologii scolastici care i-au urmat au pus asupra Tainei Maslului şi partea secundă din pasajul din Epistola Sfântului Apostola Iacov ("Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului"). Acest pasaj a dat mari bătăi de cap teologilor apuseni. Beda Venerabilul consideră că aici se face o puternică referire la Taina Pocăinţei. El consideră că anumite păcate pot conduce la apariţia unei boli fizice, iar acest aspect nu poate fi vindecat doar prin administrarea Tainei Maslului. Creştinul trebuie să se spovedească. Din punctul său de vedere, aşadar, iertarea păcatelor nu poate surveni niciodată prin administrarea Tainei Maslului, ci doar prin primirea Tainei Pocăinţei. Opinia sa contrazice flagrant poziţia scolastică ulterioară, care a amestecat destul de mult scopul Tainei Pocăinţei cu cel al Maslului. Maslul a ajuns să reprezinte la patru secole distanţă de acest text al lui Beda Venerabilul un fel de Taină a Pocăinţei oferită într-o formă diferită. Din păcate, această opinie scolastică a avut un oarecare impact şi asupra teologiei ortodoxe. În zilele noastre încă mai regăsim teologi ortodocşi de renume (Evdokimov, spre exemplu) care afirmă că Taina Maslului se află la graniţa dintre Taină şi ierurgie. Nu este aceasta o consecinţă a decăderii acestei Taine în gândirea apuseană? Vom răspunde la această întrebare cu altă ocazie. În materialul următor ne vom concentra asupra textelor unui alt personaj important al creştinismului apusean: Sfântul Cezar de Arles.