Un corifeu al bizantinologiei româneşti

Un articol de: Pr. Nicolae Cojocaru - 20 August 2014

În generaţia profesorilor renumiţi de teologie, Alexandru Elian a fost o personalitate emblematică, atât prin ţinuta sa intelectuală, ca magistru cu o competenţă pluridisciplinară, cât şi ca om de ştiinţă, ilustrând Catedra de istoriografie universală cu magistralele sale cursuri de bizantinologie. Venit la Facultatea de Teologie din Bucureşti într-o vreme când învăţământul universitar se reaşeza pe principii postbelice, profesorul Alexandru Elian s-a dedicat cu pasiune domeniului istoriografiei bisericeşti.

Făcuse studii de istorie şi filosofie la U­ni­versitatea din Bu­­cureşti, deve­nind licenţiat în ambele discipline, în anul 1932. În perioada 1932-1934 a studiat la Paris, ca mem­bru al Şcolii Române de la Fontenay aux Roses.

Întors în ţară, a funcţionat un an (1935-1936) ca professor su­plinitor de limbile latină şi franceză la Seminarul Central din Bucureşti, apoi, în 1936, es­te numit asistent la Catedra de bi­zantinologie de la Fa­cul­tatea de Litere şi bibliotecar la Bi­bli­o­teca Academiei Române - Sec­ţia manuscrise. Din 1937 func­ţio­nează şi ca profesor de paleo­gra­fie greacă la Şcoala Supe­ri­oa­­ră de Arhivistică din Bucu­reşti, urmând, în acelaşi timp, per­fecţionarea în cadrul stagiului doctoral, pe probleme de bi­zan­tinologie.

În anul 1938, îşi susţine teza de doctorat cu titlul Doi u­ma­nişti greci din secolul al XVI-lea în Italia, apeciată magna cum la­ude, şi în care face dovada u­nei activităţi de cercetare la­bo­ri­o­asă şi impresionant de bine documentată.

Anii celui de-al Doilea Răz­boi Mondial i-a petrecut în Bu­cu­­reşti, cu toate neajunsurile ge­­nerate de ocupaţie şi lipsurile ma­­teriale. A continuat să ră­mână profesor la Şcoala de Ar­hi­­vistică până în 1948, când s-a transferat ca profesor titular de bizantinologie la Facultatea de Istorie.

Desfiinţându-se această ca­te­­dră, în anul 1952, este acre­ditat la alte instituţii bucureş­te­ne. În perioada anilor 1956-1968, a fost şef de sector, iar mai apoi şef de secţie la In­sti­tu­tul de Istorie al Academiei Române.

Gândul magistrului rămăsese la învăţământul Bisericii

Astfel, începând cu luna sep­tem­brie 1956, la invitaţia Pa­tri­arhului Justinian, intră ca pro­fesor în cadrul In­stitutului Te­ologic Univer­si­tar din Bu­cu­reşti, ocupând Ca­tedra de bi­zan­tinologie, creată în mod spe­cial pentru el, unde va pre­da cursuri timp de aproape do­uă decenii, până în 1975, când se pensionează.

În această perioadă, a predat la facultate şi alte materii: Is­toria Bisericii Universale, lim­ba greacă, limba latină, toa­­te într-o manieră exempla­ră. Pro­­fesorul preda întotdea­u­na li­ber, esenţializând materia de curs şi expunând-o într-o formă bi­ne arhitecturată, pe capitole şi subdiviziuni, ca într-un tra­tat sistematic, subliniind constant părţile principale şi ex­pri­mând mai evident faptele is­to­rice, ca evenimente demne de re­ţinut, fără a le complica în mul­ţimea datări­lor pe ani, care erau structu­ra­te atent şi selectate la ni­ve­lul ştiinţific doar necesar.

Profesorul era bine-cunoscut în mediile academice

Competenţa sa, în bizantino­lo­gie mai ales, era remarcată a­tât de către specialişti, cât şi de alţi oameni de cultură, de teologie. Participa frecvent la confe­rin­ţe în domeniu în ţară şi la ce­le internaţionale. Era consi­de­­rat cel mai mare bizantinolog din sud-estul Europei, prin ac­ti­vitatea sa aducând o contri­bu­ţie apreciabilă şi la istorio­grafia altor popoare din estul ortodox.

Ca urmare a acestei acti­vi­tăţi remarcabile, în anul 1991 a fost ales membru al Academiei Române.

Şi-a legat numele de studii di­verse, în principal despre is­to­­ria Bizanţului, punând în evi­denţă, pregnant, ca şi marele Ni­colae Iorga, relaţiile ţărilor ro­mâne cu Bizanţul în diferite se­cole ale perioadei medievale. A rămas celebră definiţia pe ca­re a formulat-o despre Imperiul Bi­zantin. La cursuri, spunea, spre ştiinţa tuturor, că „Bizan­ţul este Imperiul latin ajuns în Răsărit, care s-a grecizat, s-a creştinat şi a suferit influenţe străine“.

Ca student, participam cu pre­dilecţie la conferinţele ţi­nu­te de profesor şi la alte in­sti­tu­ţii din Bucureşti, unde aborda te­me legate frecvent de evenimente şi marile perso­nalităţi bi­sericeşti, precum: cultura în e­poca lui Ştefan cel Mare, Mi­tro­politul Dosoftei şi cultura din vremea sa, re­la­ţiile Bise­ri­cii de la noi cu Bi­zanţul ş.a.

Pe unele dintre aceste con­fe­rin­ţe le-a inserat în studii mai mari, ajunse să vadă lumina ti­parului; altele însă au rămas în manuscris, profesorul fiind ex­cesiv de reticent la publica­rea unor lucrări de ale sale.

Cultura teologică în epoca brâncovenească

„Pentru cine cunoaşte preocupările veacului al XVII-lea românesc, pe care l-am numit cândva veacul nostru teologic prin excelenţă, cultura epocii lui Brâncoveanu este o strălucită şi firească încununare a unui secol de intense şi uneori aprinse dezbateri legate de învăţătura Bisericii noastre. E vorba, pe de o parte, de lupta împotriva prozelitismului catolic şi de încercările de infiltrări eterodoxe în doctrina Bisericii răsăritene, iar pe de altă parte, de progresul în introducerea limbii naţionale în cărţile de cult.
Problema introducerii limbii române în Biserică a fost pe larg dezbătută în istoriografia românească şi se poate afirma că - măcar în ceea ce priveşte cărţile de cult - s-a ajuns la rezultate care pot fi socotite definitive. Epoca lui Constantin Brâncoveanu nu a pus capăt acestui îndelung proces, dar a cunoscut progrese semnificative. Pe scurt, se poate afirma că - deşi asistăm la apusul a ceea ce s-a numit perioada slavonismului cultural - limba slavă pierde doar treptat terenul, chiar în epoca domniei lui Brâncoveanu. Cancelaria domnească şi cea eclesiastică o părăsiseră, deşi cărţile bi­se­riceşti se hotărăsc cu greu să o înlocuiască cu cea română.“ (Alexandru Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Iaşi, Trinitas, 2003)

Continuator al lui Nicolae Iorga în domeniul istoriografiei româneşti

Mereu parcă preocupat să fie circumspect, îşi trata opera cu scrupulozitate, manifestându-şi vocaţia de istoric cu deosebire în forma discursivă. Dar în ceea ce a tipărit a pus nu doar pasiu­ne, competenţă, ci şi un nivel academic, lăsându-ne pagini de valoare ştiinţifică recunoscută.
Lucrările publicate singur sau în colaborare sunt: Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea; (colaborator la) Fontes historiae daco-romane; Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare (1964); Byzance et les Roumains  la fin du Moyen-Age; Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia din Constantinopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe.
În toate lucrările se vădeşte interesul omului de ştiinţă pentru a fundamenta problemele la un nivel documentar autentic şi de a formula concluzii extrem de solide. Profesorul a întruchipat personalitatea marilor clasici, câştigând o faimă binemeritată din timpul vieţii şi opera sa fiind până astăzi un reper fundamental în studiul bizantinologiei.
Practic, Alexandru Elian este un continuator al lui Nicolae Iorga în domeniul istoriografiei româ­neşti pe aceste probleme, reali­zând, într-o viziune neviciată de curentul ateist al epocii, expu­ne­rea istoriei în cadrul ei autentic.

Documentar