Un corifeu al bizantinologiei româneşti
În generaţia profesorilor renumiţi de teologie, Alexandru Elian a fost o personalitate emblematică, atât prin ţinuta sa intelectuală, ca magistru cu o competenţă pluridisciplinară, cât şi ca om de ştiinţă, ilustrând Catedra de istoriografie universală cu magistralele sale cursuri de bizantinologie. Venit la Facultatea de Teologie din Bucureşti într-o vreme când învăţământul universitar se reaşeza pe principii postbelice, profesorul Alexandru Elian s-a dedicat cu pasiune domeniului istoriografiei bisericeşti.
Făcuse studii de istorie şi filosofie la Universitatea din Bucureşti, devenind licenţiat în ambele discipline, în anul 1932. În perioada 1932-1934 a studiat la Paris, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay aux Roses.
Întors în ţară, a funcţionat un an (1935-1936) ca professor suplinitor de limbile latină şi franceză la Seminarul Central din Bucureşti, apoi, în 1936, este numit asistent la Catedra de bizantinologie de la Facultatea de Litere şi bibliotecar la Biblioteca Academiei Române - Secţia manuscrise. Din 1937 funcţionează şi ca profesor de paleografie greacă la Şcoala Superioară de Arhivistică din Bucureşti, urmând, în acelaşi timp, perfecţionarea în cadrul stagiului doctoral, pe probleme de bizantinologie.
În anul 1938, îşi susţine teza de doctorat cu titlul Doi umanişti greci din secolul al XVI-lea în Italia, apeciată magna cum laude, şi în care face dovada unei activităţi de cercetare laborioasă şi impresionant de bine documentată.
Anii celui de-al Doilea Război Mondial i-a petrecut în Bucureşti, cu toate neajunsurile generate de ocupaţie şi lipsurile materiale. A continuat să rămână profesor la Şcoala de Arhivistică până în 1948, când s-a transferat ca profesor titular de bizantinologie la Facultatea de Istorie.
Desfiinţându-se această catedră, în anul 1952, este acreditat la alte instituţii bucureştene. În perioada anilor 1956-1968, a fost şef de sector, iar mai apoi şef de secţie la Institutul de Istorie al Academiei Române.
Gândul magistrului rămăsese la învăţământul Bisericii
Astfel, începând cu luna septembrie 1956, la invitaţia Patriarhului Justinian, intră ca profesor în cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, ocupând Catedra de bizantinologie, creată în mod special pentru el, unde va preda cursuri timp de aproape două decenii, până în 1975, când se pensionează.
În această perioadă, a predat la facultate şi alte materii: Istoria Bisericii Universale, limba greacă, limba latină, toate într-o manieră exemplară. Profesorul preda întotdeauna liber, esenţializând materia de curs şi expunând-o într-o formă bine arhitecturată, pe capitole şi subdiviziuni, ca într-un tratat sistematic, subliniind constant părţile principale şi exprimând mai evident faptele istorice, ca evenimente demne de reţinut, fără a le complica în mulţimea datărilor pe ani, care erau structurate atent şi selectate la nivelul ştiinţific doar necesar.
Profesorul era bine-cunoscut în mediile academice
Competenţa sa, în bizantinologie mai ales, era remarcată atât de către specialişti, cât şi de alţi oameni de cultură, de teologie. Participa frecvent la conferinţe în domeniu în ţară şi la cele internaţionale. Era considerat cel mai mare bizantinolog din sud-estul Europei, prin activitatea sa aducând o contribuţie apreciabilă şi la istoriografia altor popoare din estul ortodox.
Ca urmare a acestei activităţi remarcabile, în anul 1991 a fost ales membru al Academiei Române.
Şi-a legat numele de studii diverse, în principal despre istoria Bizanţului, punând în evidenţă, pregnant, ca şi marele Nicolae Iorga, relaţiile ţărilor române cu Bizanţul în diferite secole ale perioadei medievale. A rămas celebră definiţia pe care a formulat-o despre Imperiul Bizantin. La cursuri, spunea, spre ştiinţa tuturor, că „Bizanţul este Imperiul latin ajuns în Răsărit, care s-a grecizat, s-a creştinat şi a suferit influenţe străine“.
Ca student, participam cu predilecţie la conferinţele ţinute de profesor şi la alte instituţii din Bucureşti, unde aborda teme legate frecvent de evenimente şi marile personalităţi bisericeşti, precum: cultura în epoca lui Ştefan cel Mare, Mitropolitul Dosoftei şi cultura din vremea sa, relaţiile Bisericii de la noi cu Bizanţul ş.a.
Pe unele dintre aceste conferinţe le-a inserat în studii mai mari, ajunse să vadă lumina tiparului; altele însă au rămas în manuscris, profesorul fiind excesiv de reticent la publicarea unor lucrări de ale sale.
Cultura teologică în epoca brâncovenească
Problema introducerii limbii române în Biserică a fost pe larg dezbătută în istoriografia românească şi se poate afirma că - măcar în ceea ce priveşte cărţile de cult - s-a ajuns la rezultate care pot fi socotite definitive. Epoca lui Constantin Brâncoveanu nu a pus capăt acestui îndelung proces, dar a cunoscut progrese semnificative. Pe scurt, se poate afirma că - deşi asistăm la apusul a ceea ce s-a numit perioada slavonismului cultural - limba slavă pierde doar treptat terenul, chiar în epoca domniei lui Brâncoveanu. Cancelaria domnească şi cea eclesiastică o părăsiseră, deşi cărţile bisericeşti se hotărăsc cu greu să o înlocuiască cu cea română.“ (Alexandru Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românească, Iaşi, Trinitas, 2003)
Continuator al lui Nicolae Iorga în domeniul istoriografiei româneşti
Lucrările publicate singur sau în colaborare sunt: Moldova şi Bizanţul în secolul al XV-lea; (colaborator la) Fontes historiae daco-romane; Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare (1964); Byzance et les Roumains la fin du Moyen-Age; Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia din Constantinopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe.
În toate lucrările se vădeşte interesul omului de ştiinţă pentru a fundamenta problemele la un nivel documentar autentic şi de a formula concluzii extrem de solide. Profesorul a întruchipat personalitatea marilor clasici, câştigând o faimă binemeritată din timpul vieţii şi opera sa fiind până astăzi un reper fundamental în studiul bizantinologiei.
Practic, Alexandru Elian este un continuator al lui Nicolae Iorga în domeniul istoriografiei româneşti pe aceste probleme, realizând, într-o viziune neviciată de curentul ateist al epocii, expunerea istoriei în cadrul ei autentic.