Un cuvânt smerit despre o stareţă mare

Mănăstirea Agapia, vatră de spiritualitate ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, este una dintre multele lăcaşuri sfinte plămădite din credinţa neamului în care veacuri de-a rândul monahi (până la 1803 a fost mănăstire de călugări) şi monahii, existenţe tainice, smerite, şi-au sfinţit viaţa şi s-au rugat pentru neamul acesta care i-a odrăslit, neam atât de încercat de vitregiile vremurilor. Mănăstirea, care dintodeauna a avut un număr mare de călugăriţe, a fost condusă de stareţe cu o personalitate de necontestat în istoria bisericii. Între ele, alături de Elisabeta Costachi (1803-1834), sora mitropolitului Veniamin Costachi, şi Tavefta Ursachi (1857-1883), nume devenite legendare, pomenim pe vrednica de aducere aminte, Eustochia Ciucanu, o stareţă simbol a monahismului românesc.

Monahie cu o personalitate deosebită, şi-a încheiat pământeasca viaţă pe neaşteptate, lăsând orfane surorile şi călugăriţele cărora le-a fost adevărată mamă duhovnicească prin bunătatea şi înţelepciunea sa. Se spune că omul este chemat la Dumnezeu din viaţa cea trecătoare la cea veşnică atunci când şi-a împlinit menirea pe pământ. Credem că maica stareţă Eustochia Ciucanu şi-a plinit cu prisosinţă rostuirea, mărturisind, prin viaţa sa trăită în şi pentru Hristos şi pentru alţii, că monahismul este cea mai înaltă chemare. S-a născut la 1 aprilie 1929 în comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, ca fiică a soţilor Vasile şi Ana Ciucanu, munteni vrednici, de la care moşteneşte credinţa nestrămutată şi calităţile deosebite. La botez primeşte numele Ana. La vârsta de 14 ani intră în obştea Mănăstirii Agapia, fiind încredinţată spre a fi ucenică maicii Haritina Gavril, de la care primeşte primele învăţături cu privire la viaţa monahală şi care veghează cu grijă la creşterea ei duhovnicească. Între 1949-1952, urmează Seminarul Teologic monahal din Agapia, apoi între 1952-1956, Facultatea de Teologie din Bucureşti. După absolvire este numită profesoară la Seminarul Teologic din Mănăstirea Agapia. În anul 1960, tânăra monahie în vârstă de 31 de ani primeşte crucea grea a stăreţiei Mănăstirii Agapia, pe care şi-a asumat-o conştient şi deplin, cu bărbăţie şi curaj în acele vremuri cumplite pentru biserică. Nu trecuse de cât un an de la decretul care a adus atâta suferinţă şi a marcat dramatic viaţa multor călugări. Maicile în vârstă îşi amintesc, ştergându-şi pe furiş lacrimile, cum, îmbrăcate de acum în haine civile, veneau cu mare sfială în mănăstire la sărbători, lipsite de speranţa că vor mai reveni în iubita lor Agapie. Însă maica stareţă Eustochia le încuraja: „Nu mai plânge, soră, ai răbdare, că peste puţin veţi fi toate în mănăstire“. Şi aşa a fost, datorită credinţei şi curajului ei. Nu avea odihnă atâta timp cât ştia că acele suflete, care din copilărie au lăsat lumea spre a fi mirese lui Hristos, erau aruncate din nou în mijlocul lumii. Severă în ceea ce priveşte disciplina monahală, avea o inimă plină de duioşie pentru sufletele ce i-au fost încredinţate. În iarna anului 1992, a fost un incendiu care a devastat chiliile călugăriţelor de lângă biserica „Adormirea Maicii Domnului“. Această încercare a marcat-o pe maica Eustochia în asemenea măsură încât inima ei, prea adeseori îndurerată, a suferit mult grăbindu-i-se sfârşitul. A mărturisit prin viaţa ei ceea ce se spune despre monahi că ei fug din lume nu pentru că urăsc oamenii, ci din iubire pentru ei. Monahul se retrage spre a fi în rugăciune cu Dumnezeu. Şi cel ce se roagă creşte în bunătate şi în iubire şi astfel este mai de folos lumii în mănăstire, decât dacă ar fi în mijlocul ei. Maica Eustochia a păstrat cu mare sfinţenie rânduiala bisericescă în condiţiile de profundă criză pe care a traversat-o biserica noastră. Hotărâtă în tot ceea ce a întreprins, a condus cu demnitate mănăstirea mai bine de treizeci de ani, identificându-se cu obştea prin înclinaţia spre viaţa lăuntrică de rugăciune şi spiritul practic desăvârşit. Cu o uriaşă energie şi o surprinzătoare capacitate de a stăpâni oameni şi situaţii, îi plăcea lucrul bine făcut şi se implica personal înainte de a cere ceva maicilor. Cerea ascultare, dar arăta înţelegere. Îşi amintesc maicile că, foarte adesea, maica stareţă însufleţea călugăriţele la ascultările cele mai grele, mai ales la grajd, unde zăbovea multă vreme. Foarte mult iubea lumea aceasta, a necuvântătoarelor. Adesea o vedeai mângâiindu-le şi îndulcindu-le cu zahăr sau biscuiţi. Teolog format nu doar prin tratatele teologice, ci prin prin viul, naturaleţea şi simpliatea ei, maica Eustochia rămâne o pildă de om minunat. Ne-a lăsat o monografie a mănăstirii Agapia bine documentată. În timpul stăreţiei sale, mănăstirea Agapia a găzduit o întâlnire internaţională cu tema „Rolul femeii în biserică şi în societate“, la care a participat şi părintele Cleopa Ilie, pe lângă atâtea alte personalităţi de vază ale bisericii. Personalitate deosebită a monahismului românesc de o necontestată vrednicie, a desfăşurat o remarcabilă activitate administrativă şi gospodărească prin lucrările de întreţinere şi reparaţie a edificiilor şi bisericilor din spaţiul mănăstirii. Maica a avut la inimă să facă ceva pentru tineri după 1990 şi astfel s-a reînfiinţat Seminarul Teologic Agapia pentru monahii şi fete laice cărora le lipsea cea mai elementară cunoştinţă despre Dumnezeu. Cum i-a fost viaţa, ca o ardere de tot, aşa s-a şi stins, în ascultare, asemenea unei lumânări, lăsând un gol, acela pe care oricine îl simte la moartea mamei. Vrednică să-i fie pomenirea!